luni, 10 decembrie 2012

Nişte stoici ies dintr-o tavernă

„Prea puţine erau lucrurile pe care (stoicii) le puteau schimba în viaţa lor de zi cu zi, aşa că au hotărât să-şi modifice atitudinea faţă de viaţă în sine; era singurul lucru pe care îl mai puteau controla ei înşişi. Ceaa ce au «inventat» stoicii a fost o strategie de dezangajare emoţională în viaţă - atitudine pe care au numit-o apatheia (apatie). Pentru stoici, apatia era o virtute, ceea ce i-a făcut de râsul lumii la taverna locală. Ei erau dispuşi să-şi sacrifice un anumit tip de fericire (sex, droguri şi un soi de hip-hop dionisiac) pentru a evita nefericirea provocată de patimi şi pasiuni (boli cu tansmisie sexuală, mahmureli şi versuri proaste). Acţionau numai pe baza raţiunii, nciodată din pasiune, şi se considerau singurii oameni cu adevărat fericiţi - ceea ce înseamnă că erau ne-nefericiţi.” 
(Thomas Cathcart, Daniel Klein - Platon şi ornitorincul intră într-un bar)  

Cartea din care este extras citatul de mai sus este un aşa-numit „tratat de filosdotică” adică o introducere amuzantă în filosofie, prin intermediul anecdotelor. Pasajul de mai sus m-a intrigat pentru că ironizează în cunoştinţă de cauză o şcoală filosofică care-mi este apropiată. Concluzia autorilor este valabilă: primatul absolut al raţiunii şi uciderea oricărei pasiuni conduc acolo unde se spune. Marile experienţe ale vieţii, singurele care aduc plus-valoare acesteia, nu sunt ale raţiunii, ci ale pasiunii. Marile bucurii, fără a fi iraţionale nu pot fi întrutotul raţionale.
Dar dacă concluzia celor doi este într-o oarecare măsură valabilă, ea este incompletă, reducţionistă, iar premisele prin care s-a ajuns la ea, insuficiente. Stoicism nu înseamnă a strânge din dinţi şi a suporta aiurea ceea ce ţi se întâmplă. Virtutea, conform acestei şcoli de gândire, înseamnă a trăi conform raţiunii, însă nu cea care te fereşte de boli venerice şi de muzică proastă (deşi ce rău e în asta?) ci un acord al propriei fiinţe cu Fiinţa, cu Logosul, cu Raţiunea universală. Atunci când simţi că eşti parte a acestui Univers şi a ordinii sale, zâmbeşti la mărunţişurile lumii (de la taverna locală) şi nu te mai agiţi prosteşte pentru o doză de drog - ca să spunem numai atât, pentru „un anumit tip de fericire”. Aceasta ar fi apatheia şi nu abandonul de sine sugerat mai sus.
Desigur, de aici poate decurge pericolul pe care-l caricaturizează cei doi autori: să crezi că ştii totul şi să devii la toate rece. Dacă trăieşti în conformitate doar cu raţiunea, atunci, da, ajungi, în cel mai bun caz, ne-nefericit. Dar acesta ar fi un sănătos (de la modul cel mai propriu) punct de plecare spre altceva.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu