Deunăzi, când preşedintele Americii i-a decorat pe artiştii de la Led Zeppelin, printre altele, el a spus: „o generaţie de tineri a trecut criza adolescenţei cu căşti stereo şi un album Led Zeppelin. Iar o generaţie de părinţi s-a întrebat ce este acel zgomot.” Aceasta nu este o glumă, ci un lucru serios, o ştiu din proprie experienţă. La modul cel mai real am trăit acest lucru - prin 1990 mi-am cumpărat un walkman, atunci apărut în magazine, şi ascultam, la rândul meu, oriunde m-aş fi aflat, la nesfârşit, un singur album rock. Acasă ascultam acelaşi album la magnetofonul (ce denumire!) Rostov iar acasă la prietenul care-mi făcuse cunoştinţă cu acea formaţie, pe discuri de vinil (văd pe net că acum cele două LP-uri costă 6-700 $) încercând să descifrăm versurile de pe coperţi scrise cu nişte litere ciudate, ca scrise cu peniţa (desigur au apărut fonturi pentru calculator cu acele litere ciudate). Atunci când o lume personală, naţională şi a unei jumătăţii de planetă se prăbuşea, a rămas un album rock, ascultat la nesfârşit care aducea în melodiile sale toate întrebările fără răspuns ale individului şi ale lumii. Nu oferea răspunsuri, dar o taină era din ce în ce mai limpezită acolo şi dacă aveai răbdare să asculţi atent, muzica te aducea din ce în ce mai aproape de nişte înţelesuri. Totuşi, privit din exterior, deveneam tot mai ciudat cu căştile acelea lipite de urechi, adâncit în ascultare, fără a vorbi cu nimeni. Până în vară, când, inexplicabil, de nicăieri, cei mai buni artişti rock ai momentului s-au adunat la Berlin, cântând acea muzică deznădăjduită în semn de speranţă la căderea unui anumit zid. Abia atunci am fost sigur că exista un răspuns în acea muzică.
Obama, sau vreun consilier de al său, a fost inspirat. Se poate supravieţui cu o pereche de căşti şi albumul rock potrivit. De preferat pe vinil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu