Incompatibilităţi

Ca spectator, rămân uimit de cât de mult sunt în stare să dezbine credinţele. Aici este vorba despre credinţa în Dumnezeu care nu este de ici de colo pentru că aceasta ar fi stat la baza unor conflicte şi războaie religioase, un semn al intoleranţei absolute la care poate să conducă o poziţie sau alta. S-au războit creştini cu musulmani, catolici cu protestanţi dar şi catolici cu ortodocşi. În trecere observ că (încă) nu au intrat în conflict armat credincioşii cu ateii şi mă feresc acum să lansez o ipoteză asupra acestui fapt dar atunci când se întâlnesc reprezentanţii acestor tabere, ies scântei, dispreţ din partea unuia pentru celălalt sau măcar o „înţelegere” condescendentă pentru lipsa sa de viziunea. Credinciosul îl vede pe ateu ca pe o persoană fără sevă, uscată, rătăcitoare, a nimănui, o fiinţă incapabilă să se ridice deasupra trupescului, imanenţei, duratei, vagului senzorial. Odată ancorat în credinţa sa, credinciosul aduce atâta sens lumii încât este incapabil să o mai vadă altfel, sub semnul relativului. Lumea fără Dumnezeu este imposibil de conceput şi chiar aş fi interesat de modul în care se pierde credinţa, de un drum al Damascului parcurs în sens invers. Bănuiesc că este cutremurător să vezi lumea golită de sens, după ce ai simţit-o vie, absolută, plină. 

La rândul său, ateul - sau în varianta sa „soft” agnosticul - priveşte la credincios ca la un nebun, ca la o fiinţă cu minţile rătăcite care vede lucruri care nu sunt. Atunci când este înarmat cu bunăvoinţă face analogii între lumea sa şi a celuilalt şi pune semn egal între cuvinte care sună la fel dar înseamnă pentru fiecare altceva: iubire, divin, absolut, măreţie, suflet, duh. 

Nu, nu există o cale de mijloc între cei care cred şi cei care nu cred. Poate cei care se îndoiesc că războaiele religioase au fost purtate chiar pe temeiuri religioase, au dreptate. Religiile însăşi s-ar fi altoit pe nişte rădăcini mai adânci: culturale, etnice, istorice, strategice etc. Dar chiar şi aşa, rolul de coeziune al credinţelor pentru cei asemenea şi de dezbinare între cei diferiţi, nu poate fi contestat. Pe de altă parte, raţiunea poate fi un limbaj universal, cum se întâmplă cu reprezentanta sa de seamă, ştiinţa, însă aceasta este ca o limbă care se schimbă în fiecare zi. Ce câştigă raţiunea prin universalitate pierde prin profunzime şi prin, paradoxal, relativitate. 

Nu au existat războaie şi nici măcar crime pentru o teoremă sau un principiu ştiinţific, aşa cum au existat conflicte apocaliptice ori prigoniri milenare pentru motive absurde. Acestă constatare dă măsura implicării noastre ca oameni în problemele raţiunii, pe de o parte şi în cele ale credinţei, pe de altă parte. 

Colivie

„Tu (mereu) ai văzut şi ai auzit exact (doar) ceea ce ştiai deja!” 

(Un film) 

Nu asta facem toţi? Cum poţi depăşi această barieră? Cun poţi afla altceva decât ceea ce ştii deja? Sau, cum spunea Noica într-o carte pe care încă nu am citit-o, cum e cu putinţă ceva nou?

Din interior şi din exterior

Vorbesc la telefon cu o rudă îndepărtată - în spaţiu şi timp de când nu am mai vorbit. Îi spun ce mai fac şi ce mai fac rudele comune de care mai ştiu câte ceva. Interlocutorul, din unul-două elemente pe care i le dau, însăilează instantaneu traiectoria vieţii celui despre care află noutăţile şi dă sentinţe. Nu pot să spun că nu are dreptate în ceea ce spune. Poate nici nu-i greu să pui cap la cap două veşti despre cineva şi să ştii încotro a luat-o în lumea asta, unde şi când va ajunge. Ca o piatră pornită din praştie care ştii unde se va opri, odată ce ai văzut-o proiectată. Sunt tare iritat când acest procedeu mi se aplică şi mie şi intru astfel, fără să o fi vrut, în posesia unei hărţi a vieţii destul de terne. Din interior, lucrurile par cu totul altfel. De aici lucrurile au culoare, viaţă, există libertate, convingeri, cunoaştere, bucurie, lupte, confruntări, progres, evoluţie. Povestite, din toate acestea nu mai rămâne nimic ci se metamorfozează într-un mecanism guvernat de legi generale, constrâns de reguli, la fel ca toate mecanismele pe care le analizăm şi pe care, la rândul nostru, le încadrăm scurt în etichete: „A, acela? Nu-i nimic (sau este ceva) de capul lui!”. Privind cu această dublă viziune - din înăuntru şi de afară - lucrurile nu mai par a sta simplu în termeni de, aici, libertate sau determinism. Cele două nu se mai exclud. Ce pare determinat, privind din afară, este uneori rezultatul afirmării libertăţii supreme în interior. Iar ce uneori ni se pare a fi expresia libertăţii noastre interioare - de exemplu atunci când am luat o hotărâre în urma unei îndelungi analize - este numai răspunsul mecanic, reflex, al automatului care suntem adeseori. 

Cunoaştere relativă, morală absolută

Cunoaşterea şi morala (nu în sens de moralitate, ci în sens larg de temei al oricărei acţiuni) merg evident mână în mână. Ca să ştii pentru ce faci un lucru - în baza a ce - şi cum să-l faci în numele unui Bine după care să-l evaluezi, ar fi necesar să cunoşti atât contextul în care acţionezi cât şi alte contexte aşa încât să poţi compara şi, din nou, în numele unui criteriu valoric, să decizi. Aşa cum în teren ai nevoie de o hartă, tot astfel în morală ai nevoie de cunoaştere. Este drept că această nevoie nu este la fiecare stringentă: un credincios, de exemplu,  are trasat contextul acţiunilor sale şi nu-şi pune problema comparaţiei şi alegerii din acest punct de vedere. Dar chiar şi el are nevoie de cunoaştere în interiorul credinţei sale, fie şi numai pentru faptul că aceasta îi oferă nişte principii a căror aplicare la situaţiile concrete îi revine tot individului. 

Cam aceasta ar fi legătura dintre cele două activităţi - de cunoaştere şi de acţiune. Dar ele se despart la un moment dat cel puţin din perspectiva a ceea ce numesc aici „gândire critică”. Dacă eşti de bună credinţă în cunoaştere descoperi că în faţa criticii, totul se dizolvă, nimic nu rezistă. Cauză după cauză este eliminată, raţiune după raţiune îşi găseşte fiecare alte raţiuni şi tot astfel la nesfârşit. Dacă istoria gândirii - individuale şi colective - poate fi caracterizată drept una a descoperirilor, ea este, în aceeaşi măsură, una a crizelor. Fiecare amăgire - considerată la momentul său de glorie un succes - are drept revers o dezamăgire. Aşadar, din acest punct de vedere, cunoaşterea nu poate sta la în-temeierea realului ci, mai curând, la pulverizarea lui.

Dacă morala ţine pasul cu această cunoaştere, îi va urma soarta. Luată la bani mărunţi, nicio morală nu rezistă, nimic nu se poate constitui convingător drept criteriu de distingere între bine şi rău. Dar dacă în cerectarea realului ne permitem să fim relativişti, în morală, la un moment dat, trebuie (este necesară) fixarea unui reper, altfel toată lumea se scurge în nefiinţă. Stabilirea acestui punct - relativ din punctul celorlalţi de vedere, absolut din perspectivă proprie - este misiunea fiecăruia. Mă refer la cei care nu-l au, dar din fericire, la drept vorbind  fiecare, oricât de sceptic/relativist ar fi are un dram de absolut care se reflectă în afară atunci când rosteşte pentru sine sau pentru alţii o judecată cum ar fi: vreau/nu vreau, îmi place/nu-mi place etc..

Un tip special de nebunie

Ilustrativ cum filosoful Friederich Nitezsche a murit nebun. El, nihilistul prin excelenţă, a distrus prin virulenţa acidă a gândirii sale toate iluziile - Raţiune, Dumnezeu - care au ţinut în viaţă civilizaţia occidentală până la el. A vrut să ajungă astfel la supraom, la fiinţa plină de viaţă şi de putere care trăieşte doar prin ea însăşi şi care nu are nevoie de altceva din afară care să o ţină drept în existenţă. Prin exemplul vieţii sale, germanul a arătat că nu se poate ajunge până acolo. Mai curând i-a dat dreptate lui Blaise Pascal - care cumva, la extrema lui Nietzsche, era satisfăcut de un pragmatic pariu în materie de credinţă - care spunea că în încercarea sa de a deveni înger (Supra-om) omul nu poate deveni decât bestie (cu sensul de vită, idiot). Fiinţa umană, persoana, dacă reuşeşte să se debaraseze de tot ceea ce nu este al său, de orice iluzie, rămâne un corp gol, fără nicio semnificaţie şi fără niciun sens. Un alt mod de a sublinia importanţa credinţelor şi a capacităţii de a ne păcăli, minţi, iluziona. În lipsa unor idei în care credem fără temei, riscăm ieşirea din raţionalitate şi din umanitate fără ca măcar să lăsăm în urmă o filosofie, aşa cum a făcut Nietzsche.