Punct de întâlnire

Nu sunt un expert în teologie, dar puţinele cunoştinţe, informaţii, date pe care le am în acest domeniu mi-au atras atenţia asupra unei declaraţii a Papei. Coborând din sursă în sursă, se pare că declaraţia a fost, de fapt, următoarea: „Doar faceţi binele şi atunci vom găsi un punct de întâlnire!” a spus Papa Francisc adresându-se ne-creştinilor. Mai mult, el ar fi spus că ateii pot fi mântuiţi (redeemed, în engleză). Cred că prin aceaste declaraţii revoluţionare capul Biserici Catolice nu doreşte să se ridice deasupra tuturor, inclusiv a necredincioşilor, ci să aducă Binele şi Răul acolo unde îi este locul, printre oameni. Dacă mântuirea nu mai este (doar) o problemă de credinţă, ea devine preponderent una de etică. „Faceţi binele!”, indiferent de credinţa pe care o aveţi în suflet, înţeleg eu că spune Papa. Iar atunci, aici, ne întâlnim cu toţii indiferent de credinţă, doar cu portofoliul de fapte săvârşite. Cum şi este normal, îndrăznesc să spun. 

Aceasta ar fi partea luminoasă a declaraţiei papale. Totuşi, cred că ea produce frisoane unor teologi creştini, fie ei din Vest sau din Est. Dacă mântuirea nu mai este o problemă preponderent de credinţă, atunci rolul Bisericii de mijlocitor al acesteia scade considerabil. Omul, credincios sau nu, poate să facă fapte bune cu sau fără sprijinul acestei instituţii care decade din poziţia de îndrumător în, cel mult, cea de consilier care eventual „traduce” binele sau răul prin prisma învăţăturilor sfinte. Oricum ar fi, Biserica pierde atuul ei cel mai important, singurul monopol, acela de deţinătoare a mijloacelor care conduc la mântuire. Şi, atât cât mă pricep, puţin, cred că nu este un lucru bun pentru instituţia în cauză. 

Prin ceea ce a spus, Papa complică lucrurile pentru creştini care până acum ştiau ce au de făcut în această viaţă. Deodată, cum credinţa nu mai este condiţia necesară a mântuirii, umbra rece a confuziei axiologice a ateilor se apropie şi de credincioşi. Dacă ei iau în serios cuvintele lui Francisc atunci vor trebui să recunoască faptul că, aici, în această lume, lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Absolutul, într-un anumit sens şi din această perspectivă, este încă o dată,  ameninţat.

Capcana morţii

Am visat că urma să mor. Medicul mi-a spus că sufăr de o boală incurabilă şi că nu mai am scăpare. Din acel moment a început o goană disperată, atât în interior cât şi în exterior, ca să scap de moarte de care, bineînţeles, nu aveam unde să fug. Propriu-zis nu-mi era frică de moarte ci mă copleşea sentimentul de neputinţă, senzaţia că am fost prins într-o cursă din care nu mai am scăpare. Moartea pusese gheara în mine şi eu nu mai aveam ce face pentru că oriunde aş fi luat-o, orice aş fi gândit, ea era acolo. 

Ceea ce nu avea visul şi are viaţa reală, este o anumită raţionalitate calmă, o stăpânire de sine de care sper să dau dovadă în situaţia reală şi să nu fiu copleşit de instinctiva panică, aşa cum am făcut în vis. 

Soartă şi noi

„Soarta nu era bună, viaţa era plină de toane şi crudă, în natură nu există bunătate sau raţiune. Dar există bunătate şi raţiune în noi, oamenii, cu care întâmplarea se joacă şi noi putem fi mai puternici decât natura şi decât soarta, fie şi chiar numai pentru câteva ceasuri. Şi noi putem fi apropiaţi unii altora, dacă este nevoie, şi ne putem privi în ochi plini de înţelegere şi putem iubi şi trăi consolându-ne unii pe alţii. 

Şi uneori, când străfundurile întunecate tac, putem chiar şi mai mult. Atunci putem fi zei, timp de câteva clipe, şi putem întinde mâini poruncitoare şi crea lucruri care nu au existat înainte şi care, dacă sunt zăvorâte, trăiesc mai departe fără noi. Putem construi din sunete şi din cuvinte şi din alte lucruri fragile şi fără însemnătate jocuri şi melodii şi cântece pline de sens şi de mângâiere şi de bunătate, mai frumoase şi mai nepieritoare decât jocurile stridente ale întâmplării şi ale destinului. Îl putem purta pe Dumnezeu în inimă şi, uneori, când suntem plini de El întrutotul, El se poate face văzut prin ochii noştri şi auzit prin vorbele noastre şi poate chiar vorbi altora care nu-L cunosc sau nu vor să-L cunoască. 

Nu ne putem sustrage inima vieţii, însă o putem forma sau învăţa că este superioară întâmplării şi că poate privi chiar şi durerea fără să se frângă.”

(Hermann Hesse - Gertrud) 

Legea conservării libertăţii

Una din caracteristicile libertăţii care-mi vine acum în minte ar fi volatilitatea. Cât timp poţi să te simţi liber? O clipă, o zi? După care simţi nevoia să faci ceva cu această libertate iar ea se transformă în altceva, se materializează, pierzându-şi sfericitatea, transformându-se într-un vector. Din păcate se întâmplă să dai libertatea tocmai pe opusul său şi dintr-un Icar să devii, prin proprie alegere, un sclav. Dar dacă tot această stare e instabilă, este de dorit ca un anumit tip de libertate să fie transformat într-un alt tip de libertate aşa încât procesul, deşi în mişcare, să-şi păstreze esenţa. 

Miracol

Privesc de pe trepte la oamenii cu lumânări în mână şi deodată rămân uimit, de parcă aş fi la prima Înviere. Toţi oamenii de acolo, cei din curţile tuturor bisericilor de la acea oră care tocmai atunci iau Lumină, ferind-o de vânt, ortodocşii împreună cu fraţii lor creştini, sunt sprijiniţi de un miracol, cel al Învierii. Dacă toată credinţa se sprijină într-un punct, în acest miracol îşi găseşte ea reazămul. Lumea ar fi putut fi creată în mai mult sau mai puţin de şapte zile, Iisus poate să nu fi hrănit tocmai atâţia oameni pe cât se spune, dar nu e cu putinţă, pentru un creştin, ca El să nu fi înviat. Tot creştinismul şi cumva toată civilizaţia occidentală - atât de mândră, chiar dacă obosită în orgoliul său, de raţiunea sa - felul de a vedea lumea, timpul, progresul, rostul, viaţa şi moartea, toate acestea au osia fixată, ca spiţele unei roţi, într-un miracol. Sunt atât de intrigat de acest lucru încât parcă aş privi pentru prima dată la Înviere. Fără această minune, fără credinţa oamenilor care feresc lumânările de vânt, lumea ar fi fost cu totul alta.