Cosmos

Revăd, acum cu fiica mea, după treizeci de ani de la prima vizionare, serialul de televiziune „Cosmos” realizat de astrofizicanul Carl Sagan. Parcurgând episod după episod, am nu doar o senzaţie de re-văzut ci şi una de déjà-vu adică simt că toate câte sunt le-am trăit permanent din anii 80, de când seria a fost  lansată la noi. Aşa cum îi spune şi subtitlul, „A Personal Voyage”, este o poveste televizată spusă sub forma unei/unor călătorii. Mai mult sau mai puţin o călătorie în spaţiu, deşi Sagan ne conducea, poate pentru prima dată atunci până la marginea Universului, cât o călătorie iniţiatică într-un inside, în interiorul umanităţii noastre. Iar dacă eu, peste timp, mă reîntâlnesc acum cu copilul care eram altădată şi visam pe atunci cum va fi să fiu mare, întâlnesc nu teoriile ştiinţifice, ci altceva: o anume încredere modestă a omului şi a umanităţii în propriile forţe, în capacitatea sa de a se înţelege pe sine şi lumea în care trăieşte. Creat în plin Război Rece, tonul prezentatorului este reţinut - el spera de la contemporanii săi ca măcar să nu se angajeze într-un conflict nuclear devastator care să distrugă viaţa pe Terra. Dar în ciuda acestei ameninţări prezente permanent, o expresie a unei stări de lucruri absurde din multe perspective, Sagan transmite simpatie pentru ceea ce suntem ca oameni, pentru ce am realizat de-a lungul mileniilor şi încredere pentru ceea ce va urma. Acest sentiment de umanitate îl regăsesc acum şi mai puţin teoriile explicate pe înţelesul profanilor. De exemplu, atunci când prezintă Teoria Big-Bang-ului în paralel cu cea a vechilor hinduşi transmisă prin Rig-Veda, astrofizicianul ne spune că cea dintâi este mitul cosmogonic contemporan derivat din ştiinţă. Deodată, fiecare om care s-a întrebat vreodată, oriunde, de unde venim, cum au început toate şi care este rostul a tot ceea ce există, face parte din aceeaşi frăţie a celor care, fiecare cu mijloacele lui dar cu aceeaşi curiozitate, încearcă să înţeleagă.
Un mesaj, inspirat de Carl Sagan, transmis de la copilul care am fost, copilului meu: Gândeşte şi ai încredere!

Zidul scepticismului

„Scepticismul filosofic nu ne determină să abandonăm credinţele noastre obişnuite, însă le dă un aer ciudat. După ce recunoaştem că adevărul lor este incompatibil cu posibilităţile despre care nu avem motive să credem că le vom realiza - altele decât motivele oferite chiar de convingerile puse sub semnul întrebării - revenim la convingerile noastre obişnuite cu o anumită ironie şi resemnare. Nefiind capabili să renunţăm la reacţiile fireşti de care depind aceste convingeri, le luăm imediat ca pe o nevastă care a fugit cu altcineva şi s-a hotărât să se întoarcă; le privim cu alţi ochi (în ambele cazuri noua atitudine nu este neapărat inferioară primeia).

Se ajunge la aceeaşi situaţie după ce punem sub semnul întrebării seriozitatea cu care privim propriile noastre vieţi şi viaţa în general, şi după ce ne-am examinat pe noi înşine fără idei preconcepute. Revenim atunci la vieţile noastre pentru că suntem nevoiţi, dar seriozitatea noastră se împleteşte cu ironia. Nu această ironie ne va ajuta să scăpăm de absurd. E inutil să bombănim: «Viaţa nu are sens...» ca un acompaniament la tot ce facem. Continuând să trăim, să muncim, să ne zbatem, se ne luăm în serios acţiunile, indiferent ce spunem.

Ceea ce ne susţine, în credinţele ca şi în acţiunile noastre, nu este raţiunea sau justificarea, ci un lucru mai important decât acestea, fiindcă noi continuăm în acelaşi mod chiar şi după ce suntem convinşi că nu avem motive să o facem. Dacă am încerca să ne bazăm în întregime pe raţiune şi am forţa lucrurile, vieţile şi convingerile noastre s-ar prăbuşi – o formă de nebunie care poate apărea dacă pierdem cumva forţa pe care ne-o dă această inerţie de a lua lumea şi viaţa ca atare. Dacă ne pierdem acest sprijin, raţiunea nu ni-l va înapoia.” (Thomas Nagel)

Problema - existenţială, (şi/sau) de cunoaştere (la Nagel, îndreptăţit, cele două merg mână în mână).

Soluţia - de găsit acel lucru, mai important decât raţiunea, care oferă sprijin.

Moartea ca umbră

Filosoful Thomas Nagel, analizând moartea, ajunge la concluzia că aceasta are un caracter tragic pentru că ne privează, pe scurt, de viaţă. Mai complex, moartea ne privează de toate posibilităţile care (se pare că) le avem în orice moment al vieţii iar tocmai secţionarea acestui flux al posibilului produce sentimentul de suferinţă pe care îl resimţim în faţa morţii - noastre, a altuia, în general. Aşa cum ne-a obişnuit, Nagel nu răspunde la această problemă, mulţumindu-se să o ridice, dar totuşi pare că îi aprobă pe cei care gândesc astfel. Atitudinea tragică în faţa morţii este îndreptăţită pentru că acest eveniment răpeşte ceea ce am fi putut trăi dacă respectivul act nu s-ar fi petrecut. 

Şi totuşi, (în alte condiţii) am fi trăit ce? Cum?

În fiecare zi şi în fiecare clipă suntem graţiaţi din faţa plutonului de execuţie şi avem încă o şansă să trăim posibilităţile vieţii. În fiecare clipă păcălim moartea şi în loc de a ne striga victoria, ne gândim că „dacă aş fi trăit o mie de ani...”, sau alte variante care ne otrăvesc ultimele numărate clipe. 

Sub observaţie

ƒ„Şi pare sigur că oricât de mult ne-am închipui că simţim o libertate în noi înşine, un observator poate în mod obişnuit să derive acţiunile noastre din motivele şi caracterul nostru; şi chiar acolo unde nu poate să o facă, el va trage în general concluzia că ar putea să o facă dacă ar cunoaşte pe deplin fiecare particularitate a situaţiei  şi temperamentului nostru şi cele mai tainice resorturi ale conştiinţei şi dispoziţiilor noastre.” (David Hume - Cercetare...) 

Celălalt este mai mult decât un alter-ego. Ne vede altfel, în termeni mai simpli şi mai schematici. Distanţa dintre imaginea pe care o avem despre noi şi cea pe care o au alţii este adesea cea de la om la sperietoare şi, din păcate, imaginea publică este cea corectă dintr-un anumit punct de vedere, cel al funcţionalităţii. Este aşa-zisă privire „obiectivă” însă dacă cea din afară e privirea corectă, cea dinăuntru e privirea vie. 

Iluzia cunoaşterii

Se vorbeşte în această prezentare TED despre faptul că motoarele de căutare, în special Google dar şi reţelele de socializare, ne filtrează informaţiile în funcţie de criterii numai de ele ştiute, astfel încât primim numai ceea ce vrem să primim. Descoperirea este în sine importantă şi generatoare de refecţii, atâta timp cât Internetul a fost şi încă mai este văzut ca fiind Edenul cunoaşterii, de unde poţi afla literalmente orice. Dar dacă rezultatele unei simple căutări sunt din start filtrate în funcţie de profilul tău, cum va fi fiind el, atunci înseamnă că termenul „libertate” este impropriu folosit aici. Eli Pariser, cel care susţine conferinţa respectivă, deplânge această realitate în care, spune el, consumatorii de informaţie sunt izolaţi în nişte turnuri de fildeş virtuale şi în care se învârt în propriile lumi care le cunosc deja, limitându-li-se, interzicându-li-se dreptul la diversitatea cunoaşterii. Pe jumătate, această idee pare valabilă. Este cumva inandmisibil ca Google sau Facebook să filtreze - nu importă din ce motive, oricare este imoral - accesul meu la cunoaştere. Dar, pe de altă parte, ieşirea din turnurile de fildeş virtuale nu se va face niciodată prin expunerea la cunoaşterea nelimitată. Aceasta eu o consider o prejudecată iluministă, că educaţia (prin fiica ei, informaţia) ne va transforma pe toţi în genii. La urma urmei, toţi trăim în aceeşi lume - infinită şi nelimitată, iar din aceasta fiecare ia ce pofteşte, ceea ce vrea, ce este în măsură să ia. Din aceeaşi situaţie unul ia o taină desluşită iar altul nici măcar un disconfort, şi tot aşa mai departe. Libertatea - de cunoaştere, de expresie, de acces la informaţie etc. - este un bun în sine şi nu poate fi revendicată ca mijloc pentru altceva. Ar fi bine ca filtrele digitale să nu ne mai cenzureze, nici măcar pentru binele nostru, dar nu pentru a împărtăşi din cunoaşterea altor lumi (aceasta are loc doar la nivelul turistului care priveşte şi dă din cap înţelegător cu gândul la masa de prânz) ci pur şi simplu pentru a fi liberi. Cât despre turnurile de fildeş, ele vor continua să existe.