File de poveste

Noaptea inundase pământul cu aerul ei cel negru și răcoare.

— Mă arde-n spate! zise fata. Făt-Frumos se uită înapoi. Dintr-o volbură naltă, verde, se vedeau nemișcați doi ochi de jăratic, a căror raze roșii ca focul ars pătrundeau în rărunchii fetei.

— Aruncă peria, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Și deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată de un lung freamăt de frunze și de un urlet flămând de lupi.

— Înainte! strigă Făt-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmărit de un blestem prin negura nopții. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o față limpede prin mijlocul unor vise turburi și seci.

Făt-Frumos zbura... zbura necontenit.

— Mă arde-n spate! zise fata c-un geamăt apăsat, ca și când s-ar fi silit mult ca să nu spuie încă.

Făt-Frumos se uită și văzu o bufniță mare și sură, din care nu străluceau decât ochii roșii, ca două fulgere lănțuite de un nor.

— Aruncă cutea, zise fata. Făt-Frumos o aruncă. Și deodată se ridică din pământ un colț sur, drept, neclintit, un uriaș împietrit ca spaima, cu capul atingând de nori.

Făt-Frumos vâjâia prin aer așa de iute, încât i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adânc nevăzut.

— Mă arde, zise fata. Baba găurise stânca într-un loc și trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum, a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune.

— Aruncă năframa, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Și deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adânc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint și stelele de foc.

Făt-Frumos auzi o vrajă lungă prin aer și se uită prin nori. Cale de două ceasuri — pierdută în naltul cerului — plutea încet, încet prin albastrul tăriei Miazănoaptea bătrână cu aripile de aramă.

Când baba înota smintită pe la jumătatea lacului alb, Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori și lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pământ și croncăni jalnic de douăsprezece ori.

Luna s-ascunse într-un nor și baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă în adâncul cel vrăjit și necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridică o iarbă lungă și neagră. Era sufletul cel osândit al babei.

— Am scăpat, zise fata.

— Am scăpat, zise calul cel cu șapte inimi.

(Mihai Eminescu - Făt Frumos din lacrimă)

Cum începe lumea

„Tot aşa şi în geometrie. Când eu pun postulatul acesta, că printr-un punct exterior unei drepte nu pot să duc decât o paralelă, însemnează că eu nu vreau să duc decât o singură paralelă, însemnează că spaţiul acesta cu care lucrez eu este spaţiul în care nu se poate duce decât o paralelă.

Apoi, spaţiul în sine nu este nici cu o paralelă, nici cu mai multe paralele printr-un punct exterior al unei drepte, ci spaţiul este aşa cum îl creăm noi.

Eu lucrez cu geometria euclidiană. D-voastră ziceţi că aceasta este geometria care se aplică realităţii. Dar toate geometriile se aplică realităţii. Credeţi că geometria bidimensională sau unidimensională nu se aplică realităţii? Sunt anumite domenii în cari nu se poate lucra decât cu geometria unidimensională şi unde cu geometria euclidiană nu se poate face nimic. Vasăzică, această matematică nu reprezintă realitatea, [ci] este o structură a realităţii şi un instrument de lucru.

Dar ziceţi d-voastră: geometria euclidiană este intuitivă, o înţelegem şi noi. O înţelegeţi tot aşa de puţin cum înţelegeţi şi pe celelalte. Noi trăim în mijlocul a o mulţime de cestiuni cu cari ne-am obicinuit, [dar] pe care nu le înţelegem deloc.

[…]

Şi atunci, toată construcţia aceasta a geometriei, pe care noi o punem deasupra lumei, nu este făcută din fapte reale, din fapte de observaţie, ci din fapte pe cari noi le creăm prin voinţa noastră şi prin condiţiunile pe cari le punem la început acestui edificiu al geometriei: un postulat îl pune o geometrie, altul îl pune altă geometrie, dar stă la libera mea alegere ca să pun un postulat sau altul.

Încă ceva: postulatele nu sunt nici ele mărginite, nu sunt un lucru în realitate. Eu vreau să văd un lucru într-o anumită culoare, pun ochelari verzi, roşii, albaştri, negri. Există sticle verzi, roşii, albastre, negre şi numai din posibilităţile sau sticlele cari există în realitate aş putea eu să-mi fac ochelari. Prin urmare, realitatea mă condiţionează oarecum într-un fel, în chipul meu de a vedea un lucru. Postulatul însuşi nu este condiţionat de realitate, ci este pur şi simplu o creaţiune a mea.”  

(Nae Ionescu - Curs de teorie a cunoaşterii)

Uităm adesea că lumea în care trăim nu este Lumea, ci una particulară, aşa cum noi o construim. Suntem convinşi de unele adevăruri, de parcă chiar ar exista, dar ele există numai în lumea în care am permis să existe aceste adevăruri. Aşa cum în dialogurile dintre credincioşi şi atei, Dumnezeu este prezent sau absent pentru că nu are cum să fie/să nu fie altfel în funcţie de culoarea sticlei ochelarilor pe care fiecare îi are pe nas. Aşadar atunci când se spune „nu se poate”, nu se poate este valabil, adevărat doar într-o lume particulară.
Mai departe, spune Nae Ionescu, odată formulat un postulat - printr-un punct exterior unei drepte se poate duce la ea o singură paralelă sau Dumnezeu există - din el decurg o mulţime de consecinţe, consecinţe care construiesc, descriu, lumi care pot să fie doar într-un singur fel şi nu în altul - suma unghiurilor unui triunghi are 180° sau femeia a fost creată din coasta lui Adam. Apar, cum spunea Yalom, constelaţiile în cunoaştere, structurile de acum independente de noi, în care lucrurile nu pot să stea altfel decât stau.
Se poate imagina situaţia în care se porneşte de la starea de libertate maximă în care sunt liber să aleg orice postulat, dar care, odată ales, îmi va limita la maxim acţiunile care trebuie desfăşurate doar sub semnul acelui postulat. Ca şi când ai fi într-o intersecţie: poţi alege orice stradă, dar odată aleasă una vei putea merge doar pe străzile care se deschid de aici nu şi pe altele care se deschid din celelalte străzi principale. Rămâne discuţia în ce măsură suntem liberi să ne întoarcem în intersecţie, să ne schimbăm postulatul, principiul de funcţionare în virtutea căruia trăim. 

Două sensuri ale unui cuvânt

„În timp ce în limba engleză, cuvântul «sacrificiu» aste mereu asociat cu a pierde ceva, a te lipsi de ceva, în limbile latină, greacă, ebraică, slavonă şi în toate celelalte limbi străvechi, termenul «sacrificiu» provine din «sacru» - sensul fiind «a sfinţi» ceva, nicidecum «a pierde» ceva sau «a te lipsi» de ceva. [...] Atunci când vorbim despre sacrificiu, centrul de gravitate (greutate) nu se deplasează spre pierdere sau irosire, ci spre ceea ce se întâmplă când aducem jerfa noastră. [...] Acesta este principiul jertfei, al sacrificiului, al sfinţirii, al ofrandei: a dărui şi a primi nu pentru a câştiga ceva în schimb, ci pentru a concretiza un act de iubire.”

(Mitropolitul Antonie - Dumnezeu şi omul)  

Singurul lucru la care nu renunţ este renunţarea

- De crezi că se sinucid oamenii?– Nu ştiu, motivele sunt diferite. (..) Motivele mele sunt o pierdere treptată a încrederii, o iluminare treptată a naturii realităţii, a lumii.”

Doi oameni, de condiţii diferite – un profesor de filosofie, care „predă lecţii de întuneric”, şi un fost puşcăriaş al cărui singură avere este o Biblie – se întâlnesc pentru a discuta despre motivele pentru care merită să trăieşti.  Întâlnirea urmează tentativei de sinucidere a celui dintâi, care a fost salvat în ultima clipă de cel care acum vrea să-l convingă să nu mai repete gestul. Filmul, realizat după o piesă de teatru, redă înfruntarea de dimensiuni eroice dintre cele două concepţii, atât de omeneşti, în fapt. Pe de o parte convingerea că lumea, aşa cum este ea, înseamnă numai suferinţă fără rost şi cu cât ai multă conştiinţă cu atât realizezi mai mult acest lucru şi, pe de altă parte, că mai presus de om există ceva care-l poate lumina, înălţa deasupra condiţiei sale mizere şi astfel să-i confere sens existenţei.

Black, personajul salvator, este un fost puşcăriaş care a trăit o experienţă cvasimistică în închisoare când s-a aflat în pragul morţii în urma unei altercaţii. Acesta, spune el, nu este nici pe de parte cea mai îngrozitoare experienţă prin care a trecut, dar acum se află de celealtă parte a baricadei, de partea binelui. Nu este bigot, doar credincios. Deşi spune la un moment dat despre sine că nu are niciun gând care să nu provină din Biblie, el se caracterizează drept un eretic (nu crede, de exemplu în păcatul originar), nu dă niciun citat din Cartea Sfântă iar orice referire la aceasta este filtrată prin propria experienţă.

White, profesorul, deşi alege sinuciderea, pare că a ajuns la acest gest nu din disperare, ci ca o concluzie a unei analize temeinice. El îşi expune argumentele sale nu pentru că ar vrea să convingă pe cineva ci pentru că este ţinut prizonier de salvatorul său care se teme de o nouă tentativă de sinucidere. Recunoaşte că nu crede în nimic deşi a făcut-o: a crezut în artă, cultură, cărţi, muzică, lucruri pe care le-a crezut indestructibile dar s-a dovedit că nu sunt astfel. La sfârşit, toate uşile s-au închis în urma sa, nemairămânându-i decât una singură. „Singurul lucru la care nu renunţ este renunţarea”, spune el.

Înarmaţi cu aceste convingeri, cei doi se înfruntă pe viaţă şi pe moarte, expresia având un sens propriu în acest context. Personal, filmul m-a încântat el fiind aproape o ilustrare în imagini a unui dialog filosofic dar, totuşi, el nu epuizează perspectivele din care poate fi privită problema dacă viaţa merită sau nu să fie trăită (cea mai importantă a filosofiei, după Albert Camus). Dialogul dintre cei doi este unul în alb şi negru – chiar dacă spre final unul dintre cei doi pare că se apropie de poziţia celuilalt – însă între aceste două limite nuanţele pot fi infinite. Pot înţelege poziţia lui White, aceea că oricine care nu este retardat ar trebui să se sinucidă, sau spus altfel are o întâlnire cu neantul, cu absurdul, cu lipsa de sens, dar, tocmai de aceea, abia de aici trebuie pornită discuţia: Cum poţi da sens atunci când ştii că nimic nu are sens? Absurdul şi disperarea sunt locuri comune – sunt proprii condiţiei umane, cum o spune şi personajul din film – şi de aceea iscusinţa ar fi de a descoperi calea de a trăi autentic – iar aceasta implică desigur sinceritate şi asumare, nu lipirea unui zâmbet tâmp pe faţă – într-o lume în care Dumnezeu se încăpăţânează să tacă până şi în faţa cuptoarelor de la Dachau. Or, sinuciderea, orice s-ar spune, nu poate fi considerată o iscusinţă, o abilitate.

Jocul iluziilor

„Mai verosimil decât adevărul / E câteodată un vis”, spunea Blaga. În acelaşi sens, Giovani Papinini comenta, referindu-se la opera lui Schopenhauer: „Şi nu e prea prudent să se vorbească nici despre bucuriile iluzorii, fiindcă iluzia este şi ea o realitate, iar aşa numitele plăceri iluzorii sunt plăceri la fel de reale ca şi celelalte, ba poate chiar singurele reale.”

Astfel iluzia intră şi-şi ia locul demn, lângă adevăr, poate chiar în faţa sa, la spectacolul realităţii.