Fericire cu orice preţ

– Se pare că v-aţi decis cu orice preţ să fiţi fericit!, nu mai rezistă el în cele din urmă să remarce. 
– Da, domnule, confirmă încet şi naiv Pavel Pavlovici. 

(Dostoievski - Eternul soţ)

Ceva nu sună bine aici. Ce? Nu ştiu.

Două intuiţii

Două intuiţii ne ghidează acţiunile semnificative. Una este cea a întregului existenţei, când simţim că suntem preaplini de frumuseţea (bunătatea etc.) lumii şi ne înclinăm pioşi capul în faţa acestei imagini. Sunt rare aceste momente, de aceea sunt şi atât de preţioase, dar ele dau măsura Totului. Mai apoi vrem (vreau, în sfârşit) să ipostaziem acel moment, să „oprim clipa” prin cu totul şi cu totul alte mijloace, pământene, omeneşti. Uneori funcţionează, deşi logic ar fi să nu, atâta timp cât vorbim de lumi diferite.

O a doua intuiţie este cea a morţii, mai exact (pentru că nu avem habar ce înseamnă asta) a Nimicului, a Neantului, a dezintegrării urmate de uitare. Dacă cea dintâi încercăm să o materializăm prin orice mijloace, aceasta din urmă încercăm să o alungăm în orice chip. Orice înseamnă schimbare (se va spune că schimbarea e bună. Schimbările absolute se fac din groază nu de dragul lor), depreciere, alterare, îmbătrânire, pierdere, defectare, abandon etc. etc. este o reamintire subtilă a Marelui Nimic, de care nu există scăpare. Dar asta nu ne opreşte să fugim şi să ne ascundem, până în ultima clipă.

Creştinismul, religiile încearcă unirea celor două sentimente - mascarea spaimei de moarte prin provocarea beatitudinii -, astfel încât rezultatul final să dea cu plus. 

Fascinaţia discului de vinil

Non multa, sed multum

„Problemele sunt dezlegate nu prin producerea unei noi experienţe, ci prin punerea laolaltă a ceea ce este de mult cunoscut. Filosofia este o luptă împotriva vrăjiri intelectului nostru cu mijloacele limbajului nostru.” (Ludwig Wittgenstein)

Dacă suntem de bună credinţă, realizăm cât de ignoranţi suntem. Avem în faţă cărţi de citit şi lucruri de cunoscut. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi murit acum un an, doi, zece? Muream nefericit ca ignorant? Cam cât ar trebui să trăiesc pentru ca acest sentiment să se diminueze? 

La câte sunt de cunoscut, nu aceasta este soluţia, să cunoşti multe lucuri. Îi considerăm înţelepţi pe filosofii greci, deşi ei au trăit într-o antichitate necivilizată şi nu de mult ieşită din primitivism. Este o capcană aici, în cantitate, cum cred că ne spune Wittgenstein. Nu în multitudinea cărţilor, a informaţiilor stă taina, ci în altceva. Poţi fi prost cu biblioteci citite, după cum poţi fi înţelept analfabet fiind. 

Bravo!

Două secvenţe din filmul Mr. Nobody şi un singur cuvânt spus acolo ilustrează teoria (socio-lingvistică) a filosofului austriac Ludwig Wittgenstein. 

Atunci când copilul se împiedică, mama, pentru a-l încuraja şi a-l susţine, îi spune „Bravo!” şi aplaudă. Mai apoi, când mama se împiedică şi cade pe scări, copilul îi spune ce a învăţat: „Bravo!” şi aplaudă. Mesajul de acum este înţeles ca o ironie, ca o batjocură şi băiatul este bătut de mamă. 

Această întâmplare arată ce nu este limbajul, respectiv limba nu este reprezentare a realităţii, o paradigmă numită de Wittgenstein „tabloul augustinian”. Aparent, cuvintele sunt ca nişte etichete legate de lucruri: fiecare lucru are un nume, fiecare nume desemnează un lucru. Asta a înţeles şi Nemo: atunci când cazi strigi „Bravo!” şi aplauzi. El a luat, însă, bătaie pentru că limbajul nu este doar atât. 

Filosoful austriac susţine, în opoziţie cu teoria limbajului ca reprezentare, pe cea care găseşte semnificaţia conceptelor în procesul de utilizare al lor. Wittgenstein introduce termenul de „joc de limbaj” pentru a descrie activităţi simple cărora le sunt ataşate cuvinte. Revenind la Nemo, el a învăţat un astfel de joc de limbaj, dar numai unul, ceea ce nu este suficient. Important pentru semnificaţie nu este cuvântul - care în contexte diferite poate însemna lucruri opuse (încurajare, batjocură) - ci jocul de limbaj aplicat în diferite contexte. Context care, la rândul său, este variabil: nu este important că întâmplările s-au petrecut în aceeaşi încăpere ci, în cazul de faţă, cine cade pe scări.

„Sunt aşadar înclinat să disting şi în joc reguli esenţiale şi neesenţiale. Jocul, am dori să spunem, nu are doar reguli, ci şi un tâlc.”

Prânzul ateilor, fără desert

În week-end-ul trecut s-au întâlnit la masă, după cum ne anunţă pe Facebook unul dintre protagonişti, două personalităţi ale momentului: Richard Dawkins şi Alain de Botton. Un biolog şi un filosof pe care-i apropie o temă de reflecţie, ateismul, dar, de aici, şi implicaţiile asupra omului şi ale societăţii ale unei lumi fără Dumnezeu. Dacă această convingere îi apropie pe cei doi, ei sunt separaţi de modul în care înţeleg locul şi rolul religiei într-o societate seculară. De Botton numeşte cele două poziţii Ateism 1.0 şi Ateism 2.0. Cel dintâi, al cărui reprezentant poate fi desemnat Dawkins, este un ateism „fundamentalist”, iacobinist, extrem, care opune raţiunea religiei şi vede înaintarea în cunoaştere ca o ieşire echivalentă din întunericul credinţei. Preluând o comparaţie dintr-un alt gânditor contemporan, Stephen Hawking, oamenii s-ar afla în istoria lor asemenea vikingilor care credeau că în timpul eclipselor de Lună aceasta este înghiţită de un vârcolac. Ulterior, ei au înţeles că acesta este un fenomen natural, guvernat de legi şi au exclus supranaturalul din explicaţiile privitoare la eclipsă. Aşadar, când cunoaştem, explicăm (bine, cei doi termeni nu sunt mereu echivalenţi) natura, nu mai avem nevoie de religie. Dawkins chiar sugerează faptul că cu cât o persoană este mai instruită, cu atât este mai îndepărtată de religie. 

Poziţia lui Alain de Botton, Ateism 2.0, este mai nuanţată. Bineînţeles că nu există Dumnezeu, spune el, însă avem multe de învăţat de la modul în care Biserica şi-a transmis învăţăturile prin repetiţie, apelul la sentimente, artă, oratorie etc., practici care pot fi preluate şi în viaţa laică. Ca urmare, ar fi indicat să ne apropiem, noi ateii, cu respect şi curiozitate de această realitate şi să împrumutăm de aici tot ce poate fi de folos.

În ciuda prestanţei, expertizei în domeniile lor şi a farmecului personal, cei doi nu sunt întrutotul convingători pentru că, părerea mea, ei nu ating decât tangenţial o problemă esenţială în care religia are un cuvânt incontestabil. Tot ceea ce spune Dawkins, de Botton, Hawking, Sagan şi oricare ateu, este din această lume. Orice îţi va spune ultimul credincios din ultima biserică de ţară sau călugărul uitat în chilia sa, de care nu ştie nimeni, nu este raportat, nu-şi are centrul de greutate aici, ci dincolo, în Cetatea lui Dumnezeu. Religia, prin Biserică, răspunde unei nelinişti fundamentale a omului la care ştiinţa, contemplarea naturii ori a operelor de artă au prea puţin de spus, mereu insuficient: teama de moarte. Aici pe Pământ putem avea toate răspunsurile posibile, însă dacă interesul, curiozitatea sau pur şi simplu groaza sunt mai mari decât această lume, nu ne este de ajuns nici Ateismul 1.0 şi nici 2.0. Neliniştilor lui Pascal nu le pui capăt cu teoriile lui Einstein, ori cu Simfonia a IX-a dar poţi spera, într-o situaţie similară, că o rugăciune va fi auzită. Cum spune Luc Ferry, aici (cel puţin) creştinismul „joacă tare”: promite viaţa veşnică şi, aş adăuga, justiţie. (Putem presupune că ştiinţa va ajunge să ne ofere nemurirea, dar nu va putea instala dreptatea absolută, aşa că lumea tot nu va deveni Raiul pe Pământ.) Or, ce poate fi mai seducător de atât? Din nou, ce are de spus aici, ca şi consolare, un astrofizician sau un pictor?

Este aceasta o luptă inegală: cu raţiunea nu poţi vorbi decât despre ceea ce este; cu credinţă poţi vorbi despre orice.


... Cu toate că şi arta - a noastră, dintre noi - mai ştie câte ceva...

Explicaţie şi înţelegere

„O explicaţie este ca o cheie, subliniază Wittgenstein - aceasta deschide uşa într-un anumit fel (prin profilul specific părţii ce se răsuceşte în broască); dar uşa poate fi deschisă prin mai multe feluri, inclusiv cu dinamită, fără ca aceste alte moduri de deschidere să fie «chei». 

Există mai multe căi de a ajunge la înţelegere, iar clarificarea conceptuală (proprie filozofiei) poate şi ea furniza înţelegere, deşi nu are acest caracter de explicaţie (proprie ştiinţei sau cunoaşterii comune).”