miercuri, 23 martie 2011

Ce-i de făcut

În povestirea Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz (1829-1874), Jorge Luis Borges vorbeşte de un gaucho care ajunge, în urma unei altercaţii, criminal. Fugar, este împresurat de jandarmi în mlaştini, se luptă cu ei dar în cele din urmă este dovedit şi capturat. Cum pe vremea aceea răufăcătorii erau trecuţi în tabăra celor „buni”, devine soldat şi treptat îşi „îndreaptă trecutul”. Îşi găseşte o femeie cu care are un băiat, are pământ şi înaintează în ierarhia jandarmeriei rurale. „În acea vreme trebuie să se fi socotit un om fericit, cu toate că în adâncul fiinţei sale, nu era pe deplin mulţumit”, ne spune povestitorul. Mai aflăm că pe Tadeo Isidoro Cruz îl aştepta o noapte  fundamentală şi decisivă, noaptea în care avea să îşi vadă propriul chip. „Înţeleasă aşa cum se cuvine, acea noapte epuizează întreaga lui poveste; mai precis, o clipă din acea noapte un gest din acea noapte, căci gesturile sunt cele care constituie simbolul nostru. Orice destin, oricât de lung sau de complicat ar fi, se reduce de fapt la un unic moment: momentul în care omul înţelege pentru totdeauna cine este”, spune Borges.
Cruz primeşte misiunea să captureze un criminal fugar pe care, în cele din urmă îl împresoară. Lupta începe în întuneric iar în confruntare sergentul, fost tâlhar, începe să înţeleagă. „Înţelesese că nici un destin nu-i mai bune decât altul, dar că fiecare om trebuie să dea ascultare celui pe care-l poartă înlăuntrul său”. El de fapt era celălalt în care s-a recunoscut şi, în confruntare, trece de partea lui.
Libertatea este, din acest punct de vedere, limitată. Nu putem fi orice; maximul pe care-l putem face este de a fi noi înşine. „Să devii cel care eşti!”, cum spune Nietzsche. Un fel de construcţie cu „materialul clientului” şi nu o inventare. Eşti ascuns în tine şi un gest aruncă lumină asupra ta şi te scoate la suprafaţă. Tot cum ne spune Borges, atunci când nu eşti pe calea cea bună „în adâncul fiinţei, nu eşti mulţumit”. Sau, cum se zice astăzi, intuiţia îţi dă de veste că nu eşti în locul potrivit. Hainele în care eşti îmbrăcat se cer aruncate renunţând la epoleţi sau ce va mai fi având fiecare pe umăr. 
O spune frumos şi îndestulător Borges. La fel de frumos o spune şi Hesse, în Narcis şi Gură de Aur: „Căci un om care încearcă să se realizeze cu darurile ce-i sunt date de la natură, face lucrul cel mai important, singurul lucru cu sens pe care-l poate face. De aceea îţi spuneam atât de des odinioară: nu încerca să-l imiţi pe cugetător sau pe ascet, ci fii tu însuţi, încearcă să te realizezi pe tine însuţi.” Orice ar însemna asta.
  

4 comentarii:

  1. "Orice destin, oricât de lung sau de complicat ar fi, se reduce de fapt la un unic moment: momentul în care omul înţelege pentru totdeauna cine este."

    - Cat de frumos scris si cat de adevarat!
    Cand ma gandesc ca ratam multe din momentele care ne dau sansa sa intelegem cine suntem..., ca trecem deseori si lejer pe langa momentul care poate deveni unic! Dupa natura fiecaruia, sclipirea aceea de constiinta si de identificare poate fi un gest, o lumina, un sunet, un parfum ori un intreg arsenal (!) de factori care sa ne aduca la momentul To (ne obliga sa ne centram cu mintea, trupul si sufletul pe momentul prezent: planul aici si acum in care sa ne manifestam actiunea).
    Sclipirea stiintei de sine apare cand intelegem, aici e cheia ca momentul sa devina unic. "Înţeleasă aşa cum se cuvine, acea noapte epuizează întreaga lui poveste..."

    Si abia dupa ce intelegem cine suntem cu adevarat, sa privim cu atentie cum (daca) avem curajul sa respectam libertatea de a fi noi insine!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ne sumam libertatea de a fi noi insine in viata de zi cu zi?
    Avem interesul de a ne afla rostul? Mult timp pierdem in filosofare ignorand semnalele venite de la trupul nostru, cele venite de la natura, de la suflet ori de Sus...
    Puterea autentica de cunoastere in aceasta viata pamanteasca este strans legată de darurile pe care le-am primit de la natura (/cu care am venit), caci numai acestea ne indica cu claritate lucrurile si intamplarile care capata sens pentru noi.

    RăspundețiȘtergere
  3. Doar o observaţie: filosofarea este tocmai o (altă) modalitate de a interpreta semnalele venite de la trup, natură, suflet, de Sus ori de la alţii. Filosofarea nu are nimic rău în sine ci, la fel ca alte forme de cunoaştere (teologică ştiinţfică, estetică, erotică), este nocivă atunci când devine scop în sine şi nu instrument de cunoaştere. Fiecare instrument în exces, imperialist, tinde să ia locul realului şi asta nu mi se pare a fi în regulă când el doar vorbeşte despre real.
    Dar dincolo de asta, cred că acel moment magic de care pomeneşte Borges se referă într-adevăr la a-ţi simţi destinul şi nu la a-l cunoaşte.

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu e un atac la ce ai postat Ovidiu, era o completare personala. Fireste ca nu e nimic pagubos in "a filosofa", (aici ma vizam si pe mine) atata timp cat nu o facem de amorul artei si pentru lingusirea intelectului, a propriului egou din motive estetice. Atata timp cat nu ne departam de "a simti". Asa cum bine ai precizat in observatie. Nu sunt in tabara adversa.:)

    RăspundețiȘtergere