Am încheiat, cu ceva vreme în urmă, cartea lui Malinowsky de care pomeneam în postul anterior. Ultimul paragraf al cărţii este următorul:
„Care este funcţia culturală a magiei? Am văzut că toate instinctele şi emoţiile, toate activităţile practice conduc omul în impasuri unde lipsuri ale cunoştinţelor sale şi limitări ale puterii sale timpurii de observaţie şi raţionament îl trădează în momente cruciale. Organismul uman reacţionează la aceasta prin izbucniri spontane, în care moduri de comportament rudimentare şi credinţe rudimentare în eficacitatea lor sunt produse. Magia se fixează pe aceste credinţe şi ritualuri simple şi le standardizează în forme tradiţionale permanente. Astfel magia îi procură omului primitiv un număr de acte şi credinţe rituale gata făcute, cu o tehnică distinctă mentală şi practică servind de punte peste faliile periculoase din orice întreprindere importantă sau situaţie critică. Ea îl face capabil să purceadă cu încredere spre scopurile sale importante, să-şi menţină echilibrul şi integritatea mentală chiar în culmea furiei, la paroxismul urii, al dragostei neîmpărtăşite, al disperării şi anxietăţii. Funcţia magiei este de a ritualiza optimismul uman, de a-i întări credinţa în victoria speranţei asupra fricii. Magia exprimă valoarea mai mare pentru om a încrederii faţă de cea a îndoielii, a tăriei faţă de ezitare, a optimismului faţă de pesimism.
Privind de la distanţă şi de sus, din înălţimile confortabile ale civilizaţiei noastre dezvoltate, este uşor să vedem puerilitatea şi irelevanţa magiei. Dar fără puterea şi ghidajul ei, omul timpuriu nu ar fi putut să-şi stăpânească dificultăţile practice aşa cum a făcut-o, nici n-ar fi putut avansa 1a stadii mai înalte de cultură; de unde enorma ocurenţă a magiei în societăţile primitive şi enorma ei autoritate. Iată de ce descoperim magia ca pe un adjuvant invariabil al tuturor activităţilor importante. Credem că trebuie să vedem în ea încarnarea sublimei nebunii a speranţei care, cu toate acestea, a fost cea mai bună şcoală pentru caracterul uman.”
Sublima nebunie a speranţei. Este aici o justificare a speranţei pentru un om care crede în magie şi, prin extindere, a unui om credincios. A fost o justificare atât de convingătoare încât m-am întrebat ce poate spune un om necredincios în susţinerea speranţei existenţiale, dacă-i pot spune aşa. Ce justificare are un om care nu crede într-o altă lume să se trezească dimineaţa, să parcurgă o altă zi, să cunoască lumea şi să facă binele? Cum poate insufla un astfel de om speranţă în sufletul altuia?
Există totuşi astfel de motive. Să faci binele fără nicio justificare şi fără certitudinea unei răsplate, cum pomeneam aici este motiv de speranţă. De rost al vieţii. Este o speranţă însă care cu greu poate fi împărtăşită pentru că e dificil să spui: „ştii, nu are niciun sens dar tocmai acesta e cel mai măreţ (...) lucru pe care-l poţi face pe aici!”. Renunţi să o spui şi o ţii pentru tine. Măcar de am aplica-o consecvent, noi cei care ne îndoim de certitudinea unei răsplate, alta decât cea imediată, a faptelor pe care le facem. Nesemnificative, uitate, ignorate dar fiecare cu rostul ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu