Cum ar fi fără Ea

La mică distanţă în timp am văzut două filme care mi s-au părut unite printr-o idee: Blindness şi Împăratul muştelor. În primul dintre ele, locuitorii unui mare oraş sunt afectaţi de o epidemie de orbire care se întinde cu repeziciune. Cei afectaţi de boală sunt izolaţi într-un spital dezafectat şi obligaţi să se organizeze singuri, în nişte condiţii mizerabile, cei „sănătoşi”, de afară, având o singură grijă: ca orbii să nu evadeze şi să iasă pe străzi. La fel, în Împăratul muştelor, un avion cu băieţi - copii şi adolescenţi - se prăbuşeşte în ocean iar tinerii sunt nevoiţi să se organizeze pe o insulă pustie, fără sfatul ori autoritatea vreunui adult. 

Fiecare din aceste naraţiuni mi s-a părut că susţine, printre altele, aceeaşi idee: în absenţa Societăţii, a eşafodajului de reguli şi convenţii, de frici şi mentalităţi pe care se sprijină inconştient viaţa noastră, redevenim animale. Nici măcar primitivi nu devenim - societatea primitivă este şi ea guvernată de reguli foarte stricte - ci animale care urmează doar legea celui mai puternic. 

Până de curând am fost tentat să văd în societate tot ce este mai rău, doar gardurile şi limitările pe care le impune în numele unui bine general abstract şi indiferent mie. Privind aceste două filme m-am trezit gândind că, la urma urmei, a trăi în societate are şi efecte pozitive şi nu este aceasta chiar cea mai rea din lumile posibile. Acceptare şi resemnare ori înţelegere? Orice ar fi, cred că această concluzia vine în urma adăugării anilor la vârsta mea şi a apropierii de timpul în care te împaci cu toţi şi cu toate pentru că aşa e în firea lucrurilor.

Fără legătură cu cele de mai sus... Am citit pe youtube că autorul cărţii care a stat la baza filmului Blindness, Jose Saramago, aflat la o terasă, şi-a pus întrebarea cum ar fi o lume în care toţi am fi orbi. „Dar toţi suntem orbi!”, a exclamat el. Chiar aşa - cel care crede că vede să facă un pas un pas în faţă să ne spună şi nouă ce a văzut, să ne conducă, precum în film, spre lumea „normală”.