Un film care aparent nu are nimic deosebit - „As it is in Heaven”. Nu are cine ştie ce acţiune, dialoguri „înţelepte”, nci vorbă de efecte speciale şi totuşi te cucereşte. Fără a-i jigni pe iubitorii de film, compar producţia asta suedeză cu o carte în care găseşti nenumărate înţelesuri.
Personajul principal este un fost dirijor celebru care se retrage în satul natal atunci când îl lasă sănătatea. Aici nimeni nu-l cunoaşte pentru că la plecare, la vârsta de 7 ani, agentul său îi schimbase numele. Cumpără sediul fostei şcoli din sat şi vrea să trăiască „doar ascultând”. Oamenii ştiu însă cine este - un muzician vestit - şi trag de el să se ocupe de corul bisericii. Iniţial refuză însă (nu-mi este foarte clar de ce, poate în urma privirii unei femei) în cele din urmă acceptă: se angajează cantor la biserică şi printre atribuţii are şi pregătirea corului. Din acest moment viaţa fiecărui om implicat se schimbă. Deşi nu se prea ocupă de muzică fiecare îşi găseşte, la îndemnul dirijorului, propria voce. Descoperirea de sine nu este uşoară: fiecare vede ce viaţă strâmbă a dus, cum s-a pierdut lângă nişte oameni cărora nu le-a păsat decât de ei şi mai vede cât de singur a fost. Fiecare şi-a trăit propria dramă în dispreţul ori în indiferenţa celorlalţi. Odată descoperirea de sine realizată, nimic nu mai este cum a fost. Soţia preotului încearcă să îl facă pe acesta să înţeleagă adevărul şi nu învelişul din vorbe al celor propovăduite; Gabriella îşi părăseşte bărbatul care o stâlcea sistematic în bătaie; un bătrân dă glas iubirii de o viaţă pentru femeia iubită. E greu, este cumplit de greu (cam cum spunea Epictet) dar oamenii se eliberează prin ei înşişi şi nu îndemnaţi de Daniel, dirijorul. Omul acesta aparent nu face nimic: dă frâu bucuriei din oameni care nu întârzie să se reverse. Şi odată cu ea, demnitatea şi libertate. Daniel nu este un guru, un înţelept, creator de şcoală ori lider de sectă. Nu are charismă, prestanţă ori verb. Parcă nu dă nimic însă lângă el fiecare dă totul.
Totul e uman şi umanitate în acest film. Ce se petrece aici s-ar fi putut întâmpla într-un sat din Vaslui sau din Argentina. Dacă se vorbeşte de Dumnezeu şi de credinţă, se vorbeşte doar pentru a le readuce pe pământ şi printre oameni, departe de hainele rigide şi strâmte în care au fost încorsetate de teologi şi de biserică. La un moment dat se pomeneşte de îngeri însă atunci când un personaj spune că a văzut aripi la colegii de cor. „Eşti pregătit când le vezi la toată lumea (aripile de înger). Poţi dacă perseverezi!”, spune Lena. Îngerii sunt oamenii văzuţi astfel şi Daniel însuşi îşi câştigă acest rang atunci când iubeşte. E mult înţeles de iubire în film: Când, după timp, dirjorul se întâlneşte cu fostul său agent acesta îl întreabă: „Ţi-ai îndeplinit visul (acela de a compune o muzică în stare să deschidă inimile oamenilor)?” „Da, aşa cred!” „Dar cum? De ce cu aceşti oameni?” „Mă iubesc. Şi eu îi iubesc pe ei!”. După ce află lucrul acesta, după ce se iubeşte cu femeia de care era îndrăgostit, Daniel moare. Îşi îndeplinise misiunea ori poate a plătit pentru îndrăzneala de a se desprinde de pământul natal şi de reveni în lume. Aşa ca Josef Knecht, din „Jocul cu mărgelele de sticlă”.
Toţi cei pe care i-a iubit, cărora le-a redăruit viaţa, au rămas acum singuri. Liberi, pe picioarele lor, într-un Rai frumos în care este, uneori, atât de greu de trăit.
Încă ceva, din multele lucruri rămase nespuse despre acest film: numai oamenii dăruiţi pot scoate ce e mai bun, mai frumos din ceilalţi. Noi, restul, trebuie să fim atenţi ca aceştia să nu treacă ignoraţi pe lângă persoana noastră. S-ar putea să fie cel mai bun lucru care ni se se întâmplă. Singurul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu