Prin '90 nu auzisem de Emil Cioran; la o plimbare prin oraş, o copertă mi-a atras atenţia pe o tarabă. Am luat cartea în mână, era „Cartea amăgirilor”, am răsfoit-o şi am rămas uimit de ceea ce găseam în paginile ei. Fiecare literă de acolo era parcă săpată în piatră, piatră transformată mai apoi în lavă.
Anii aceia au fost ani grei. Se prăbuşea la propriu o societate şi nu apărea nimic în loc decât nişte speranţe. Lumea care se pierdea în neant lua cu ea şi un mod de a vedea lumea lăsând în loc multe dezamăgiri şi, adesea, la rătăciri individuale ori colective. În plan personal, mureau oameni pe lângă mine, alţii înnebuneau, fiecare îşi vedea de noile drumuri care se deschideau în faţă. Disperat, nu ştiam cum să ies din neant şi în Cioran am găsit un model care nu-mi arăta cum se iese de acolo ci cum poate fi transformat răul din lume şi din propriul suflet în energie din care să faci binele. Parcă erau flăcări în întuneric care dădeau forţă, lumină, căldură.
Ulterior, după cochetarea instituţionalizată sau nu cu filosofia, pasiunea pentru „filosoful” Cioran s-a mai domolit. A rămas însă o admiraţie pentru modul în care verbul cucereşte, despre cum metafora, ascuţimea formei, străpunge platoşele minţii şi dă naşterea revoltei ori entuziasmului (totuna?). Iar entuziasmul ţine adesea loc de soliditate a sistemului filosofic, trecător şi el ca şi orice gând, de fapt.
Să învăţăm a trăi lucrurile pe deasupra lor, să le integrăm, să trăim prin transcendenţă, iar când ne abandonăm lor s-o facem pentru a le exploata, nu pentru a fi înghiţiţi de ele. Să iubim, să savurăm şi să suferim pentru ca destinul nostru să poată deveni destin pentru alţii: altcum femeia, muzica şi boala nu vor fi decât tot atâtea prilejuri de căderi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu