Un film, probabil nu unul de top, m-a pus pe gânduri. Se numeşte Pleasantville, un film care mi se pare că are nişte idei bune în spate, prezentate însă „americăneşte”, destul de comercial. Un puşti din anii 2000 ajunge în realitatea unui soap-opera al anilor ”50, un orăşel tipic în care toate lucrurile sunt „drăguţe”, „în regulă”, „aşa cum trebuie să fie”. Aici nu se întâmplă lucruri rele dar, corelativ, nici lucruri bune. Nu există ură dar nu există nici dragoste; nu există greşeală dar nu există nici performanţă; nu există suferinţă dar nu există nici creaţie. Unde nu există viciu, virtutea nu are niciun sens. Impresionantă – filosofică – această idee că dacă alungăm complet răul din viaţă, împreună cu el alungăm şi tot binele. Rămâne o viaţă „drăguţă”, ca o apă distilată, fără săruri şi de asta inutilă.
În imaginea filmului realitatea din Pleasantville este prezentată la început doar în alb-negru, ca filmele de la mijlocul secolului. Pe măsură ce acţiunile celor doi tineri tulbură realitatea din comunitatea încremenită, încep să apară culorile, ici şi colo: flori, maşini, oameni. Tot ceea ce este atins de pasiune capătă culoare după ce înainte era tern şi, într-un anumit fel nu exista. Cărţile din biblioteci erau formate numai din coperţi şi pagini albe, până în momentul în care cineva din afară, care apucase să le citească odată, le povesteşte. Orice are însă un preţ: lucrurile ies din albie, apele se tulbură; pasiune nu înseamnă doar iubire ci şi gelozie, creaţia este însoţită de invidie, schimbarea are câştigători dar şi perdanţi. Cei din urmă nu cedează fără luptă şi, cât timp mai au puterea, încearcă să-şi păstreze poziţia dominantă, prin orice mijloace. La un moment dat, în timpul unui proces, noua stratificare socială este frumos ilustrată prin aşezarea publicului: la balcon cei coloraţi, la parter cei necoloraţi. Filmul exprimă prin imagini frumoase şi de multe ori cu umor un adevăr axiomatic: stagnarea nu este bună, curgerea da, chiar dacă cea din urmă pare că nu duce nicăieri. Dacă mişcarea şi schimbarea par a nu duce nicăieri, stagnarea cu siguranţă nu duce nicăieri.
Însă dacă dezechilibrul este bun, cum poate fi obţinut acesta? Se sugerează aici câteva căi: iubirea, creaţia, cultura. Într-o acoladă cuprinzătoare, pasiunea pentru ceea ce faci, pentru viaţă şi ceea ce implică ea.
Ne-am (m-am) obişnuit să asimilăm binele cu ordinea şi răul cu dezordinea şi cu haosul. Pleasantville răstoarnă credibil această reprezentare. Poate nu ar fi chiar extraordinar într-o lume haotică însă una încremenită ar fi cu siguranţă un iad plictisitor.
Din film: - Am 40 de ani. Nu ar trebui să fie aşa. – Nu ar trebui să fie în niciun fel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu