Exemplul pe care vreau să îl dau este unul nespectaculos, cotidian aproape. Nici măcar nu este un exemplu, este o situaţie de fiecare zi dar cu toate acestea realitatea pe care o exemplifică mă fascinează permanent.
În fiecare moment trăim în lume dar aceasta e numai lumea noastră, complet diferită de a altora. Accept acest lucru în multe privinţe, dar uneori mi se pare că opera de artă este drumul cel mai scurt între oameni, puntea de înţelegere dintre ei. Opera de artă pare că trancende diferenţele şi crează legături profunde între suflete, dincolo de distanţe, de culturi, de triburi ori clanuri. Ce poate fi mai nemijlocit decât o melodie, un tablou, o sculptură, o metaforă, un parfum? Ori un film. Par a fi lucruri primordiale, atomi ai culturii din care abia mai apoi construieşti - şi fiind un început poţi construi o cale împreună ori diferită de ceilalţi.
Se pare că aceste cărămizi primordiale, în măsura în care există, trebuie căutate în altă parte.
Era o vreme când aveam mai mare încredere în filme şi în cărţi pentru că aici „ţi se povesteşte” acţiunea, de multe ori eşti îndrumat de autor, scenarist, regizor etc. pe calea pe care „trebuie” să o urmezi spre concluzia la care „trebuie” să ajungi. Mă vedeam - şi mă aşteptatm ca fiecare să se simtă astfel - ca un spectator ignorant şi inocent dar animat de bună credinţă, cu mintea deschisă pentru a primi „mesajul” (unul singur, cel „bun”) transmis de mediu (carte, film, concert) ori personal de către autor. Şi atunci când aveam confirmarea că interpretarea este cea corectă, prin suprapunerea cu modelul, eram mulţumit. Găsisem comoara, urmând indiciile. Iar altcineva va descoperi aceeaşi comoară, urmând aceleaşi indicii.
Lucrurile stau, evident, altfel. „Cum, nu auzi, nu vezi, nu înţelegi?” Nu există nemijlocit în nimic. Totul este mijlocit de minte, de ceea ce preexistă acolo. Nu există spectator complet inocent şi complet ignorant. Nu există „mesaj bun”. Există doar mesaj. Semnificaţia ataşată acestuia e a fiecăruia.
Vorbeam de un exemplu. Este vorba despre modul extrem diferit în care două persoane văd un film. Felul în care concepţia asupra lumii stabileşte concluziile care par evidente pentru oricine. Numai că nu sunt astfel; sunt evidente doar pentru fiecare persoană în parte. Aici şi aici. Cred acum că dacă cea de a doua interpretare aparţine tocmai scenaristului şi regizorului, aceasta nu dă o greutate covârşitoare concluziei sale. Mesajul i-a aparţinut doar până în momentul în care l-a exprimat. Din clipa în care i-a dat drumul în lume, opera sa aparţine lumii. Lume care nu există ca „lume” ci doar sub forma indivizilor, cei care fac din el ce se pricepe fiecare mai bine.
Probabil nu există Umanitate. Există desigur triburi şi clanuri până şi în modul în care îl ascultăm pe Ceaikovski. Cum spunea o reclamă: „Suntem toţi diferiţi. Din fericire.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu