Am fost, des, singur pe munte. Mulţi spun că este rău, nu este normal şi poate că aşa şi este. Dincolo de motivele concrete, absolut reale: accidente, atacuri ale animalelor, pierderea marcajului şi vor mai fi şi altele mai sunt şi o serie de natură social-psihologică. Singurătatea pe munte este cu adevărat singurătate: atunci când se rostogoleşte o piatră, şuieră vântul printre stânci ori croncăne un corb, sunetele astea au o cu totul altă rezonanţă: sună a pustiu, a neant. Eşti doar tu cu muntele şi cerul, ca la facerea lumii. Niciodată sunetele acelea nu sună la fel când eşti cu altcineva. Mai sunt şi altele: apar lucruri, evenimente, peisaje etc. care te copleşesc şi nu ai cui împărtăşi emoţia. Vor să iasă din mintea ta prin cuvânt şi nu au cum, nu au cui.
În ciuda acestor - şi vor mai fi şi altele - dezavantaje absolut reale o ieşire de unul singur pe munte ar trebui experimentată de oricine. După o astfel de ieşire, vei putea merge cu oricine şi dacă nu vei găsi pe cineva, muntele îţi va fi mereu accesibil pentru că va fi acolo, numai pentru tine. Eşti independent, autonom.
(Toate cu măsură. În noiembrie 1989 am dormit o noapte la Cabana Omu în Bucegi. Dimineaţa, când am plecat, prin zăpadă venea un om cu privirea rătăcită. Rătăcise drumul şi dormise o noapte în viscol, sub o stâncă. Avea mâinile băgate în nişte şosete de lână şi apa îi îngheţase în bidon. Cred totuşi că, dacă va fi scăpat cu minţile întregi, din acea noapte a devenit un om mai puternic.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu