Surprizele, doar de asta sunt surprize, se petrec pe neaşteptate ceea ce înseamnă că într-un timp scurt, foarte scurt, te afli într-o situaţie complet diferită de cea anterioară. În funcţie de surpriză, plăcută sau nu, ţi-e mai bine sau mai rău, dar te simţi altfel şi astfel ai prilejul să compari cum erai înainte şi după eveniment. De obicei astfel de reflecţii vin de la evenimentele negative; ele te fac să devii serios şi să-ţi pui întrebări cum ar fi: „De ce mi se întâmplă mie asta?”, „Cum am putut să fac, să cred etc. aşa ceva?”, „Cât de prost am putut (a putut) să fiu (să fie)?”. Evenimentele plăcute ni se cuvin, ne confirmă şi de asta probabil că nu prea ajută la devenirea noastră. Dar atunci când dai cu capul de un perete, începi să constaţi că terenul ferm pe care ai construit e nisip, că farurile sunt lumânări pe apă iar stelele, frontale ale rătăciţilor asemănători ţie. Pui multe la îndoială, te îndoieşti de mai multe şi nu prea şti încotro s-o iei, cum să faci altfel să nu mai ajungi aici. Ceea ce înseamnă maturitate, înseamnă şi asta să nu mai pui preţ pe lucruri fixe, eterne, absolute. Oricând se poate întâmpla ceva (de bine/de rău), să intre un fir de praf în acest complicat mecanism al cauzalităţii, o moleculă o ia razna, sau o stea călăuzitoare păleşte defect. Aşadar faci cunoştinţă cu relativismul şi devenirea. Pe de altă parte, chiar într-o devenire continuă nu se poate trăi - eşti în apă, dar nu apa însăşi. O devenire absolută este şi fără sens pentru că nu are a se raporta la nimic decât la ea însăşi, adică o raportare care este ca şi când nu ar fi.
Atunci? Mă gândesc la o atitudine de tip ponton (plutitor), i-am zis, în care ai parte de un minim de fixitate, doar atât încât să te bucuri de ceea ce ai. Reperele din depărtare se pot mişca în voie, aşa cum şi e natura lor, de fapt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu