Kundera

Aş putea socoti asta şi altfel: Frantz socotea ireală viaţa sa între cărţi. Aspira la viaţa reală, la contactul cu alte fiinţe omeneşti care să înainteze cot la cot cu el, tânjea după strigătele lor entuziaste. Nu-şi dădea seama că ceea ce considera el a fi ireal (munca lui în izolarea bibliotecilor) era viaţa sa reală, în timp ce coloanele de demonstranţi, care pentru el însemnau realitatea, nu erau altceva decât un spectacol, un dans, o serbare, cu alte cuvinte: un vis.

 Atâta timp cât oamenii sunt, mai mult sau mai puţin, tineri şi partitura muzicală a vieţii lor se află abia la primele măsuri, aceştia pot să o scrie împreună şi să-i schimbe motivele, dar, atunci când se întâlnesc la o vârstă mai coaptă, partitura lor muzicală e, mai mult sau mai puţin, terminată, şi fiecare cuvânt, fiecare obiect semnifică altceva în compoziţia fiecăruia în parte.

Schiţă, mâzgăleală, tablou

„Omul nu poate şti niciodată ce trebuie să vrea, întrucât nu are decât o singură viaţă şi n-are cum s-o compare cu nişte vieţi anterioare, nici s-o corecteze în nişte vieţi ulterioare. (...)

Nu exista nicio posibilitate de a afla care hotărâre era mai bună, întrucât nu exista niciun termen de comparaţie. Omul trăieşte totul pe loc, pentru întâia oară şi fără niciun fel de pregătire, ca un actor care ar intra în scenă şi ar juca, fără să fi repetat vreodată. Dar ce valoare poate avea viaţa, dacă prima repetiţie a vieţii e însăşi viaţa? De aceea viaţa se aseamănă întotdeauna cu o schiţă. Dar nici «schiţă» nu e cuvântul potrivit, căci schiţa e întotdeauna conceptul formal al unui lucru, pregătirea unui tablou, în timp ce schiţa vieţii noastre e o schiţă a nimicului, un concept fără tablou. 

(...) Dacă nu poţi trăi decât o singură viaţă, e ca şi când n-ai trăi deloc.” 

(Milan Kundera - Insuportabila usurătate a fiinţei)

Dar ce-ar fi să trăieşti secvenţial, nu continuu şi monolitic („pe loc”)? Aşa încât orice să fie cadru pentru ce urmează, care devine cadru pentru ce urmează, care devine cadru pentru ce urmează. Din afară nu are sens şi  întreţeserea de schiţe e o mâzgăleală. Dar aceea - văzută din interiorul tabloului - e opera, capodopera, vieţii autorului. 

Mai apoi, Kundera, cu ajutorul unei metafore, imaginează că am putea trăi succesiv mai multe vieţi, în fiecare având posibilitatea să ni le amintim pe cele anterioare (mitul eternei reîntoarceri al lui Nietzsche). Cei care cred că aceste experienţe ajută la ceva, se numesc optimişti. Ceilalţi, pesimişti.

PS: Îmi imaginez un altfel de Facebook în care am dat accept - sau ele mi-au dat mie - la două virtualităţi, devenind astfel prieteni: Kierkegaard şi Kundera.

Socrate şi Bombonel

Mi l-am imaginat pe Adrian Năstase în mijlocul biroului său somptuos, înconjurat de impresionanta sa bibliotecă. Înţeleg cum acel mediu i-a format orgoliul şi superioritatea faţă de o lume pe care a crezut mult timp că o controlează. Într-un anumit fel, este superior, are „rasă”, ca prestanţă, om politic sau ca intelectual. A fost prea sus şi a coborât prea jos - şocul este devastator şi probabil puţini i-ar fi rezistat. Cu toate acestea, la ce i-au folosit miile de cărţi de care a fost înconjurat până în clipa care urma să fie ultima a vieţii sale? Doar la creşterea orgoliului şi a distanţei faţă de lume? Nu a învăţat acest om, care a condus cu mână autoritară o ţară, că există mai multe lumi, cel puţin două, una interioară şi o alta exterioară, care nu prea au legătură una cu alta? Că lumea exterioară poate fi adesea, dacă nu mai mereu, absurdă şi trebuie luată aşa cum este? Că dacă ai ceva de făcut, ai de făcut în interior şi mai înţelept este „să nu plângi, ci să înţelegi?” Nu pot crede că printre zecile de mii de volume ale lui Năstase nu se găsesc dialogurile lui Platon care vorbesc şi despre condamnarea şi moartea lui Socrate. Înţeleptul a fost judecat, la rândul său, de concetăţeni şi condamnat la moarte pentru neserespectarea legilor cetăţii. Spre deosebire de Năstase, Socrate a acceptat judecata, sentinţa şi execuţia deşi era convins că dreptate este de partea sa. Grecul a acceptat Legea cetăţii ca mai presus de a sa (nu a spus „ştiu eu cum să rezolv problema asta”) dar a mai fost convins de faptul că sentinţa nu-i afectează esenţa cea mai profundă („Mie nu-mi pot face niciun rău nici Meletos şi nici Anytos. Ei nu sunt în stare să facă aceasta.” „Omului bun nu i se întâmplă niciun rău în viaţă şi nici după moarte şi persoana sa nu o uită zeii.”). Socrate, acceptând, s-a salvat; Năstase, neacceptând, s-a declarat înfrânt. „Un fleac, m-am ciuruit” îşi poate spune el acum cu o glumă care circulă pe Internet.

Iar de aici nu pot să nu mă gândesc că într-o istorie a lui cum ar fi fost dacă Traian Băsescu ar fi fost cel condamnat însă el ar fi gestionat mai bine situaţia. Probabil ar fi ieşit în faţa presei şi ar fi spus: „Asta este, băieţi! Mi-au făcut-o, dar am să mă întorc şi atunci pe mulţi am să popesc eu! Ha, ha ha!” Nici el nu ar fi fost un erou, dar cel puţin se va fi salvat pe el însuşi, esenţa sa (de miştocar). Năstase nici măcar asta nu a reuşit. Nu câştigi fugind, ci luptând iar atunci când nu poţi, măcar rezistând. Năstase a vrut să fie erou însă a ratat aceasta, aşa cum a ratat glonţul, şi a rămas din păcate doar Bombonel.

Cele de mai sus  nu exprimă nicio părere juridică şi niciun partizanat  politic. Singura simpatie faţă de Năstase am avut-o atunci când când am aflat că i-a lăsat cu limbă de moarte fiului său îndemnul să citească. Doar atât.

Epictet plus disciplină

Pe oameni îi tulbură nu lucrurile în sine, ci părerile pe care şi le fac cu privire la lucruri. De exemplu, moartea în sine, nu este o primejdie, fiindcă nici lui Socrate nu i-a părut altfel; dar fiindcă opiniile asupra morţii o consideră un pericol, în aceasta stă de fapt pericolul. În concluzie, ori de câte ori ne vom poticni, ne vom tulbura sau sau ne vom mâhni să nu acuzăm pe altul, ci pe noi înşine, sau mai exact, propriile noastre opinii. A învinovăţi pe altul, din cauza celor pe care el însuşi le face greşit, este un lucru specific omului necultivat, a se învinui pe el însuşi este o caracteristică a celui care începe să se cultive şi a nu acuza, nici pe altul nici pe sine, este o însuşire a celui înţelept.”                                                                        (Epictet - Manualul)

Buuun! Lucrurile nu sunt ceea ce sunt, ci părerea pe care o avem noi despre ele. Între lume şi noi stau gândurile noastre! Principii de funcţionare ale teoriilor contemporane de consiliere ori de dezvoltare personală. Spuse de filosofi altădată, de psihologi ieri şi de coach-eri azi, lucrurile par simple şi evidente. Dar cum se transformă gândul în convingere, părerea în adevăr? Cum are loc, de fapt, schimbarea de paradigmă? Cum treci (să luăm exemplul lui Epictet) de la frica de moarte la ne-frica de moarte? Nu-i totul să gândeşti altfel ci să simţi aşa cum gândeşti. Iar pentru asta e nevoie de o mulţime de lucruri şi mai ales de timp. Să începi cumva şi să fii consecvent, să nu te dai bătut. Adică să fii mai întâi disciplinat înainte de a cere să fii puternic.

Cum ar fi ca Fiinţa să nu fie

Cum ar fi dacă ar exista doar aparenţa?, se întreabă Sartre? Dacă ar fi doar ne-fiinţa iar noumen-ul kantian ar fi doar o vorbă de Immanuel inventată. Cutremurător ar fi. În acel moment ne transformăm toţi în nişte particule de polen mişcându-ne haotic, bezmetic şi fără sens, pe suprafaţa unui lichid. Atunci, într-o lume golită de esenţe şi de înţeles, ne-fiinţa triumfă, există în dauna Fiinţei care, la drept vorbind, nici nu mai există. Forma ia locul conţinutului care se dizolvă în aparenţe, în fenomen. Revolta victorioasă a ignoranţilor şi a umbrelor care iau în stăpânire peştera lui Platon. Momentul în care Nietzsche constată că „Dumnezeu a murit” şi în care omul abandonat face cunoştinţă cu Neantul. Actul de naştere a lumii moderne în care totul e posibil.

Repere

Fenomenologie - Existenţialism (-) Postmodernism
Pe lângă acestea este doar dat cu părerea.

Orb prin India

Am văzut pe Discovery câteva secvenţe dintr-un documentar numit „An idiot abroad” şi tradus în limba română ca „Un tăntălău în jurul lumii”. Un tip umbla - în acest episod - prin India, la indicaţiile telefonice ale unui prieten şi îşi împărtăşea impresiile. A întâlnit - atât cât am prins eu - câţiva fachiri, un gurru, a vizitat Taj Mahal. Individul nu era deloc tăntălău, însă impresiile sale se opreau la nivelul simţului comun, la nivelul de vizualizare, de senzaţii. Toate activităţile fachirilor îi apăreau absurde, „sfântul” pe care l-a întâlnit i-a trezit doar un comun sentiment de amiciţie, ceea ce trebuia să fie o purificatoare în Gange a fost doar o baie rece, Taj Mahal e o lespede de mormânt ca o tablă de joc etc. Din India, una peste alta, a rămas doar cu impresia unei nesfârşite mizerii poate şi pentru că pe acolo şi-a deranjat tot metabolismul. Problema cu el nu este că nu a ajuns la „esenţe”, la „spiritualitate”, la „India profundă” etc. ci că el are dreptate. Există un astfel nivel de percepere - poate cel mai onest dintre toate, pur, nemediat de modele, şabloane, clişee - în care vedem un lucru ca şi lucru, fără a i se ataşa nicio semnificaţie. Acest om este el însuşi* pe când turma de turişti de la Taj Mahal care stăteau la rând pentru a se fotografia pe „banca Prinţesei Diana” încercau să fie doar copii ridicole ale altcuiva. 

Această onsetitate, de „tăntălău” mi se pare a fi un bun punct de plecare care presupune să vezi cu ochii tăi şi nu cu ai altuia ceea ce priveşti. Dacă ştii dinainte „despre ce-i vorba”, aluneci pe deasupra lucrurilor, nu vezi obiectul, ci reprezentarea lui. Dar şi dacă rămâi la nivel de senzaţie ajungi un tăntălău în adevăratul sens al cuvântului. Taj Mahal este cu adevărat un bloc de marmură sau, până la urmă, o piatră mai mare, mai albă, mai simetrică, dar o piatră. 

Dintr-o perspectivă a cunoaşterii, ceva mă îngrijorează aici. Peste câte lucruri trec, le ratez, le ignor, le interpretez greşit ori superficial, le abandonez, le uit, lucruri care poartă în ele toate înţelesurile? Prin ce Indie mi-a fost să trec şi după ce că ratez o infinitate de lucruri fundamentale, atunci când le privesc nu ştiu să le văd cu adevărat? Văd măscărici în loc de iluminaţi şi clovni în loc de sfinţi? Că de dureri de burtă şi mirosuri neplăcute ştiu bine că mă plâng, la fel  ca şi eroul documentarului.

În sfârşit, cum se depăşeşte această stare de echilibru în ignoranţă? Habar nu am acum de altă cale, decât cea a cutremurului şi a dizlocării. Sau cea proclamată de o veche cunoştinţă - Karl Marx - a acumulărilor cantitative în vederea saltului calitativ.

*Străinul lui Camus?

Ca lampioanele-n zbor

Am participat de curând la doborârea unui record mondial, respectiv cel de ridicare în aer a celor mai multe lampioane. Manifestarea a constat în strângerea a cât mai multor oameni într-un spaţiu îngrădit şi lansarea simultană a respectivelor dispozitive de zbor. Organizatorii au încercat însă să profite la maxim de prezenţa unei mulţimi captive şi au exagerat cu reclamele de tot felul - comerciale şi electorale iar oamenii, pierzându-şi răbdarea au început să lanseze, unul câte unul, lampioanele. Privindu-l pe fiecare în parte cum se ridică şi zboară am văzut cum toate ajungeau în acelaşi punct de unde luau o aceeaşi cale peste oraş. Păreau a fi metafora strălucitoare a libertăţii de mişcare, însă lampioanele erau preluate de consecvenţii curenţi de are şi duse, pe aceeaşi traiectorie, în acelaşi punct. Fiecare minge de hârtie era ca un om care părea că ştie ce face, dar altcineva, eteric, nevăzut, făcea de fapt totul pentru el. Erau linii ferme, invizibile, prin aer care duceau corpurile din punctul A în B şi apoi spre pământ, tot aşa cum un fumător aprinde, independent de voinţa lui, ţigară după ţigară deşi abia spusese că se lasă. Iar mai apoi când toată lumea a lansat lampioanele, metafora psihologică s-a transformat în una sociologică. Cohorte de baloane „libere” au străbătut cerul pe aceleaşi cărări invizibile dar nu mai puţin reale.

  

Varianta vizibilă a invizibilei Necesităţi

Respect

Cum ar fi fără artişti? Cred că ne-am descurca onorabil fără ei. La o primă vedere nu ne-ar lipsi prea multe, atâta timp cât le-am avea toate celelalte. Confortul, eficienţa, cunoaşterea (un anumit tip de cunoaştere) nu ar avea prea multe de suferit, poate chiar dimpotrivă. Am fi nişte roboţi mai harnici şi mai exacţi dacă nu am visa, îndemnaţi de tot felul de personaje extravagante. Tocmai că se poate imagina o viaţă fără frumos - cel omenesc, construit, oarecum „artificial” - face să-l preţuim mai mult. Ceva vital nu preţuieşti, ci doar îi constaţi importanţa: oxigenul nu-i mai valoros decât diamantul etc.
Fără artişti am pierde Adevărul esenţial, rămânând înconjuraţi de tot felul de adevăruri fără rost. Sunt oameni dăruiţi care au intuiţii extraordinare şi coboară adânc în sufletul lor, aflând acolo esenţele lumii. Alţii însă au nevoie de ajutor, de îndrumare, în această aventură iar artistul mediază între sine şi Lume. Scurtcircuitează distanţe, altfel imposibil de parcurs. Intuieşti în întuneric că ai în faţă un munte sau o prăpastie dar nu vezi nimic; or o operă de artă este ca un fulger care îţi dezvăluie tot peisajul interior, cu munţii şi prăpăstiile sale. Lumea, aşa cum este.