Ezitant în faţa Porţii din Zid

„Ca specie şi ca indivizi, nu am putea nicidecum să ne descurcăm în lipsa raţionării sistematice. Dar dacă ar fi să rămânem echilibraţi, nu ne-am descurca nici în lipsa percepţiei directe, cât mai nesistematice cu putinţă, a lumilor interioare şi exterioare în care am fost născuţi. Realitatea dată este un infinit care depăşeşte orice înţelegere, însă admite să fie înţeles direct şi, într-un fel, deplin. Avem de-a face cu o transcendenţă ce aparţine unei ordini diferite de cea umană, care însă tot ni se poate înfăţişa ca imanenţă simţită, ca participare trăită. Să fii iluminat înseamnă să fii conştient, mereu, de realitatea totală în alteritatea ei imanentă - să fii conştient de ea, dar să rămâi pregătit să supravieţuieşti ca animal, să gândeşti şi să simţi ca fiinţă omenească, să recurgi, ori de câte ori se impune, la raţionarea sistematică. Scopul nostru e să descoperim că am fost mereu acolo unde a trebuit să fim. În mod nefericit, ne complicăm teribil această obligaţie. Pe parcurs, însă, există clemenţe gratuite sub formă de revelaţii fragmentare şi efemere.”

„Pentru Îngerii de ordin mai umil, cu mai bune perspective de longevitate, trebuie să existe o întoarcere la pai. Dar omul care se întoarce prin Poarta din Zid nu va fi niciodată acelaşi cu cel care a ieşit. Va fi mai înţelept, dar mai puţin încrezător, mai fericit, dar mai puţin mulţumit de sine, mai dispus să-şi mărturisească ignoranţa, cu umilinţă, şi mai bine pregătit să înţeleagă legătura* dintre cuvinte şi lucruri, dintre raţionarea sistematică şi Misterul insondabil pe care încearcă, pururi zadarnic, să-l priceapă.”

                                                                         (Aldous Huxley - Porţile percepţiei)

* mai curând lipsa de legătură, aş spune eu

Să existe ceva - o pastilă etc. - care să te treacă „dincolo”. Ca şi cum, în loc de a urca muntele, te duce în vârf elicopterul, telecabina sau măgarul. Important este vârful sau drumul până acolo? Să ne imaginăm o masificare a iluminării. Ajungem atunci în ridicola lume a lui Čapek din Fabrica de absolut. Absolut la fast-food care, prin asta, îşi pierde orice adâncime. Punctul de plecare şi cel final al lui Huxley în demersul său (Porţi în Zidul care ne desparte de „dincolo”, cel adevărat, de Lucrul-în-Sine) nu sunt doar acceptabile, dezirabile ci etern umane. Mijloacele - aici, mescalina - vreau să cred că sunt doar o metaforă. Bănuiesc şi că pastila de absolut din Porţile percepţiei va deveni ulterior instrumentul dezumanizării - soma - din Minunata lume nouă. (De fapt a fost invers de cum bănuiam: Minunata lume nouă a fost publicată în 1932 iar Porţile percepţiei spre sfârşitul vieţii, în 1954, cu continuarea sa Rai şi Iad în 1956.)
Este absolut inexplicabil cum Huxley nu vede pericolul accesului facil la Absolut prin metode chimice, tocmai el care a exprimat limpede pericolul otrăvirii minţii la nivel de mase:

„Va exista poate, pentru generația următoare, o metodă farmaceutică de a-i determina pe oameni să-și iubească respectivele servituți și de a produce dictaturi fără lacrimi, ca să spunem așa, o metodă de a produce un fel de lagăr de concentrare pentru societăți întregi, astfel încât oamenii, deși le vor fi luate libertățile, chiar îi va bucura această stare de fapt.” 

 Iar atunci, dacă vezi pericolul unui lagăr de concentrare, cum să nu intuieşti ameninţarea carcerei? Cum poate un autor umanist care a militat pentru autonomia individului să găsească o astfel de soluţie existenţială?