Kitsch

„Kitschul exclude din câmpul său vizual tot ce-i esenţial inacceptabil în existenţa umană.

„Visul Terezei dezvăluia adevărata funcţiune a kitschului: kitschul este un paravan în spatele căruia se ascunde moartea.

(Kundera - Insuportabila uşurătate...)

Kitsch-ul este ceea ce rămâne după ce am băgat sub preş ceea ce nu dorim să se vadă din existenţă. În principal moartea şi poate doar ea, până la urmă. Tot ceea ce evităm, ce deranjează sau îngrozeşte are legătură cu frica de moarte, care se află la capătul firului. Rânjetul sulemenit al babei care se vede mereu tânără, fericirea îmbuibată care nu vrea să ştie decât de ea însăşi, tot felul de „adevăruri incontestabile”, ideologii fanatice (chiar Kundera porneşte în analiza sa de la kitsch-ul comunismului), toate intră în această categorie. Până la urmă, ceea ce este încremenit, nu răspunde, nu discută, nu negociază. Aici stă urâtul blând al kitsch-ului care nu loveşte violent ci îşi aneantizează interlocutorul prin lipsa de reacţie.

„Izvorul kitschului este, fără doar şi poate, acordul cu fiinţa.

Dar cine sau ce se află la temelia fiinţei? Dumnezeu? Omul? Lupta? Dragostea? Bărbatul? Femeia?

În privinţa asta părerile sunt diferite, drept care există şi diferite soiuri de kitsch-uri: kitschul catolic, protestant, iudaic, comunist, fascist, democratic, feminist, european, american, naţional şi internaţional.

(...) mişcările politice nu se întemeiază pe nişte atitudini raţionale, ci pe nişte reprezentări, imagini, cuvinte, arhitecturi, care, la un loc, alcătuiesc cutare sau cutare kitsch politic.”

Intră în această sferă a esteticii tot ceea ce se termină cu „-centrism”: atunci când ai găsit imuabilul centru al lumii şi, prin aceasta, ai trimis tot restul la periferie, ai alunecat în kitsch, care este o specia a esteticului, nu a cunoaşterii ori moralei. Lumea devine urâtă astfel, agăţată într-un singur cui, oricum s-ar numi el.

Atunci când se află în afara noastră, este destul de uşor de recunoscut. Dar atunci cum facem cu kitsch-ul din noi înşine? Cunoscând din plin răul, urâtul, murdarul şi, atunci când e natural, să-l acceptăm aşa cum acceptăm şi opusele lor. Dar, oricât ne-am strădui, tot în kitch ajungem pentru că, spune Kundera, acesta e staţia de legătură între fiinţă (întreg) şi uitare (nefiinţă). Ceea ce nu este totuna cu a spune că nu are rost să te împotriveşti acestui fel de urât, blând dar atât de imperialist în manifestările sale.