Kazantzakis, nu doar el, desigur, dar el îmi vine acum în minte s-a străduit să găsească o cale de a concilia spiritul cu trupul, carnea cu spiritul. Mai curând provocarea este aceea de a împăca ceea ce este profund în tine cu ceea ce este superficial, de a fi unitar în tot ceea ce eşti. Să scoţi rădăcinile la lumină şi să te hrăneşti prin frunze.
Carnea poate fi spiritualizată aşa cum spiritul poate fi pervertit, aşa că nu acestea sunt unităţile de măsură, limitele care se cer apropiate.
Eşti în profunzimile tale ceea ce eşti şi anevoie poţi deveni acolo, în adânc, altcineva. Nici nu-i de dorit asta. Schimbare înseamnă în aceşti termeni împrietenirea, înfrăţirea cu celălalt eu, cel cu care nu ai fost de acord niciodată pentru că ţi-a fost teamă de el. Iar un ascuns şi cel mai adesea neştiut conflict cu tine însuţi, o stare de nemulţumire şi de disconfort cu ceea ce eşti, poate fi o sursă a relelor din viaţă. Împăcare nu înseamnă resemnare; este zâmbet, nu rictus. Aşa cum zâmbeşte - în urma unei înţelegeri profunde - la sfârşitul filmului şi al vieţii Isak din Fragii sălbatici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu