În termeni de psihopatologie, am o percepţie mai curând schizofrenică asupra lumii: o reprezentare a ei ar fi o cetate înconjurată de ziduri. Ideea de „apărare” în faţa diverselor „agresiuni” apare frecvent în ceea ce gândesc. Cu toate că de cele mai multe ori lucrurile stau altfel - nimeni nu intenţionează să-mi ia nimic şi de cele mai multe ori am mai multe de primit decât de dat - în momente de criză, de agresiune reală, se aud trâmbiţe de război iar armatele se dezmorţesc urcând pe metereze.
Orice trebuie apărat şi nimic nu se întâmplă de la sine, poate doar lucrurile rele. Pasiunea, iubirea, cunoaşterea, sănătatea, echilibrul, fericirea, liniştea/neliniştea, oamenii dragi, amintirile, visurile, speranţele, sinele, alteritatea, drumurile spre, drumurile dinspre, relaţiile, durerile şi suferinţele, bucuriile, zâmbetele şi râsetele proprii şi ale celorlalţi, toate şi fiecare trebuie inventate, măcar descoperite, şi mai apoi apărate. Altfel sunt supuse distrugerii şi perisabilităţii. Uitării, cum spunea Hesse: uiţi suferinţele aşa cum uiţi şi bucuriile şi nici nu mai ştii pentru ce ai suferit. Şi-i păcat - orice uitare e pierdere de fiinţă.
Dar să nu uit.
Democraţia trebuie apărată atâta timp cât multe din înşiruirea de mai sus depind de o anumită libertate politică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu