Profesori fără manuale

Nu există manuale de utilizat viaţa (nu găsesc un sinonim pentru acest cuvânt) iar cineva care-ţi promite unul, minte. Chiar şi un preot, dacă-i de bună credinţă, îţi oferă nişte învăţăminte generale şi inoperante în cazurile particulare iar garanţie îţi dă doar pentru lumea de dincolo. Pe aici, orice s-ar spune, fiecare este pe cont propriu şi îşi formulează propriile instrucţiuni, oricât de mult ar vrea să le găsească la altcineva. Dar dacă nu există manuale, există altceva: există profesori care îţi predau ceva ce ai avea de învăţat. Mă întreba fiica mea pentru ce trebuie să înveţe muzică sau alte obiecte cărora nu le găseşte nicio utilitate. I-am spus că se poate afla în ea sau în alt copil un viitor muzician care numai astfel poate fi descoperit. Astfel profesorii nu predau nimic, ci ajută la descoperirea propriului sine. Ei nu sunt nişte mijlocitori între persoana ta şi o altă realitate ci între tine şi tine. Dacă dascălul nu face să vibreze ceva în interior, atunci ori este lipsit de har, ori nu este nimic de vibrat în adânc. Este necesară o conlucrare, dar „profesorul” nu aduce nimic din ceea ce nu era acolo dinainte. Iar rolul profesorului, din nou, de bună credinţă, cu sau fără har, este de a spune ce are de spus şi la sfârşitul orei să ia catalogul şi să părăsească sala de clasă fără a se impune ca şi conştiinţă a elevului. 

Există o zonă foarte subtilă de intersecţie între ceea ce promite (expicit, implicit, voluntar/involuntar) cineva/ceva şi ceea ce ai de primit. Impostorii şi şarlatanii, sau chiar ignoranţii, care cred că peste noapte devin altceva, pot (auto)manipula această zonă şi pentru o perioadă pot fi purtate hainele altcuiva, însă doar în propria piele te simţi în largul tău. Iar atunci când ai aflat-o, o simţi.

Mulţumire întrebărilor fără răspuns

La început, pornind de la curiozităţi, nelinişti, surprize (întotdeauna neplăcute, cele plăcute vin „de la sine” şi nu au nevoie de explicaţii) începi să-şi pui întrebări. Creşti, înveţi, te maturizezi şi, treptat, începi să-ţi oferi răspunsuri care par a limpezi lumea. Parte din întrebări le uiţi, sunt copilăreşti, naive, ori şi se spune că nu are niciun rost să ţi le pui şi atunci nu are rost să-ţi pierzi timpul încercând să le descâlceşti. Din diferite motive, dacă eşti sincer, revii la ele şi constaţi că întrebările sunt acolo şi te aşteaptă, răbdătoare ca Sfinx-ul, să le oferi răspunsul tău. Răspunsurile altora nu ajută fundamental ci servesc doar la a te scuti să mai descoperi lucruri, trasee descoperite deja. 

Un lucru bun este acela că, din nou dar altfel, pe parcurs numărul întrebărilor scade treptat, rămânând doar câteva, aşa cum cad acum, toamna, frunzele, lăsând gol copacul, singurul care contează. Întrebările nu dispar pentru că în viaţă nelămuririle au fost lămurite ci pentru că ai constatat, de cele mai multe ori, că răspunsurile nu contează. În cele din urmă rămâi cu una, două (patru la Kant) întrebări fundamentale. Probabil, „Cine sunt eu?” pentru aici şi „Ce urmează şi cum ar trebui să mă pregătesc?” pentru dincolo, dar fiecare îşi distilează interogaţiile ultime, cele „adevărate”. În rest, deşi nu ţi-ai răspuns complet satisfăcător la celelalte întrebări, a contat mai mult străduinţa decât răspunsurile obţinute. Această încercare de a afla te-a învăţat mai mult decât ceea ce ai aflat.

În tranşee

Niciodată nu mi-a trecut prin minte să atribui o semnificaţie morală acestor năzbâtii: domişoarele de acolo nu mai stăpâneau cheile binelui şi ale răului din clipa din care descoperisem că erau proaste. Prostia: le-o reproşam pe vremuri, soră-mea şi cu mine, copiilor care ne plictiseau; acum îi învinuiam de asta pe mulţi oameni mari, în special pe domnişoarele de acolo. Predicile unsuroase, pisălogelile solemne, vorbele mari, fandoselile însemnau prostie; era o prostie să dai importanţă unor flecuşteţe, să te îndărătniceşti în uzanţe şi tradiţii, să preferi locurile comune, prejudecăţile, unor evidenţe. Culmea prostiei era să se creadă că noi înghiţeam virtuoasele minciuni care ni se debitau. Prostia ne făcea să râdem, era unul din pricipalele subiecte de amuzament, dar avea şi ceva înfricoşător. Dacă ar fi ieşit biruitoare, n-am mai fi avut dreptul să gândim, să ne batem joc, să încercăm adevărate dorinţe şi adevărate plăceri. Trebuia să luptăm cu ea ori să renunţăm la viaţă. (Simone de Beauvoir - Amintirile unei fete cuminţi)

Fiecare are războiul său, mai ales cu prostia pentru că fiecare o vede la toţi ceilalţi - mai ales la persoanele antipatice - şi se simte ameninţat de aceasta. A pune însă astfel problema, în termeni de viaţă şi de moarte, ar transforma viaţa socială într-un război al tuturor împotriva tuturor. Sartriana Simone de Beauvoir cred că vrea să spună, totuşi, (şi) altceva. Suntem, fiecare, purtătorii umanităţii şi, pe de o parte, alegerile ne definesc pe noi înşine însă, aşa cum suntem noi, vrem să fie şi lumea, pe de altă parte. Orice alegere este făcută în numele omenirii şi nu doar în nume personal. O judecată de valoare „prost/ne-prost”, în cazul de faţă, trasează o graniţă între mine-noi şi celălalt-ceilalţi. Aici e lumea mea, pe care sunt dator să o apăr, chiar dacă sunt singurul, ultimul reprezentant al ei pentru că altfel, lăsându-mă absorbit, sunt aneantizat, devin celălalt şi chiar dacă mai respir, deja voi fi murit şi odată cu mine, într-un anumit fel, lumea întreagă. Poate că această stare de lucruri nu presupune chiar un război, însă e nevoie de un efort permanent pentru a-ţi afirma lumea al cărui reprezentant, sol, eşti. 

Aritmetică

Amintire din caietul de matematică al fiicei mele:

Cel mai mare divizor comun a două numere a şi b, notat (a, b), este produsul factorilor primi comuni lui a şi b, luaţi la puterea cea mai mare. 

Drama numerelor prime care se împart, fără rost din acest punct de vedere, doar la 1 şi la ele însele. Sunt condamnate să nu aibă niciun divizor comun, cu nimeni, cel puţin în lumea lor, de până la ele. Pentru asta au nevoie de un „dincolo”, de deasupra lor.

Dezbinare şi unificare în lumea valorilor

Iaşi - octombrie 2012

„Lucrurile esenţiale nu le afli neapărat din cărţi. (...) Sunt lucruri esenţiale pentru o viaţă de om care, dacă se rezumă la livresc, la ceea ce pot oferi lecturile, sunt netrăite până la capăt şi, deci, nerezolvate. Sunt lucruri pe lume mai înalte decât cultura. Unul din ele e credinţa, de pildă, şi pe urmă experienţele cruciale ale oricărui destin: iubirea, suferinţa, problema morţii. Sunt lucruri, care, când apar, au o acuitate o forţă şi un absolut în ele faţă de care pagina scrisă e fadă, palidă şi inconsistentă. (...) În planul spiritului, credinţa este problema esenţială, problema raportării tale la Dumnezeu. În planul experienţei imediate sunt experienţele cruciale ale vieţii. Aş pune iubirea înaintea suferinţei, aş pune-o înainte la orice pentru că de rezolvarea ei depinde tot restul. Aş risca să o pun şi înaintea credinţei pentru că credinţa, până la urmă, este una din expresiile posibile ale iubirii, cu condiţia să nu avem, când spunem „iubire” conotaţii mentale şi sentimentale pe care le avem de obicei.” (Andrei Pleşu)

Problema, una dintre ele, cu aceste valori, este că ele nu se găsesc mai niciodată în stare pură. Credinţa, iubirea sunt mai mereu contaminate, între ele, cu alte valori, cu non-valori sau cu anti-valori. De asemenea,  de exemplu, iubirea poate să conducă la suferinţă iar aceasta la credinţă, transfigurată ea însăşi într-o altă formă de iubire. Asta ca să nu mai vorbim de sentimentul morţii... Toate sunt în curgere şi în transformare iar pentru a le cuprinde în această stare ai nevoie de un nu-ştiu-ce-tip de privire unificatoare, pe care, reluând, o poţi dobândi pornind de la credinţă, iubire, suferinţă ori de la sentimentul morţii. Dar, de această dată, nu mai au rost nici clasificările şi nici clasamentele. 

Botanică acvatică

Merg în piaţă să cumpăr o plantă pentru acvariul cu peşti. Văd una care-mi place şi cer informaţii vânzătoarei.
„- Unde stă planta asta?
- În masa apei.
- Adică este o plantă de suprafaţă.
- Adică stă în masa apei, uneori la suprafaţă, alteori spre fund, după cum sunt condiţiile din acvariu şi după cum se simte bine.
- Are rădăcini?
- Nu, nu are. Se hrăneşte prin tot corpul.
- Peştii o mănâncă?
- Nu. Doar caraşii. Dacă nu aveţi caraşi, puteţi sta liniştit.”
Liniştit, dar şi intrigat de această fiinţă perfectă, am luat-o şi acum privesc în acvariu să învăţ de la ea cum se face.

Întoarcerea din sălbăticie

Poţi susţine la fel de argumentat şi măsura şi lipsa de măsură, echilibru şi dezechilibrul, moderaţia şi excesul. Aşadar nu argumentele sterp-raţionale, logice, fac să încline balanţa într-o parte sau în alta ci, foarte probabil ceea ce simţi. Sau cum ai fost învăţat să alegi/simţi. Trăim în societate şi asta înseamnă că suntem în mijlocul multor diverse şi subtile procese de schimb cu aceasta: societatea are o mulţime, infinite solicitări de la noi dar, trebuie să recunoaştem şi aceasta ne oferă câte ceva în schimb. Componente ale societăţii sunt şi civilizaţia şi cultura fără de care nu am avea apă caldă ori cărţi sau Internet. Aşadar, dacă te aşezi pe poziţii diferite, te raportezi diferit la societate: o poţi adula (pentru ceea ce-ţi oferă) sau o poţi urî (pentru ceea ce-ţi ia sau doar îţi pretinde). Raportul poate să se stabilească şi sub forma problemei libertăţii - devii conformist - accepţi - sau revoltat iar revolta se poate manifesta şi sub diferite forme de refuz. Pe acest continuum poziţiile pot fi diverse şi cred că cei mai mulţi încearcă să se aşeze undeva la mijloc de unde să ia binefacerile societăţii, plătind cât mai puţin pentru acestea. Poziţiile extreme, aici, cred că sunt necâştigătoare: conformismul absolut conduce la pierderea umanităţii însă am impresia că şi libertatea afirmată în mod absolut tot acolo îşi are consecinţele ultime. Libertatea absolută, ca şi toate lucrurile „absolute” nu este reală sau, chiar dacă ar fi astfel, ea s-ar devora pe ea însăşi. Trăind „în sălbăticie” posibilităţile de alegere se reduc drastic deşi, aparent, nu eşti constrâns de nimic. Trebuie să te conformezi unor legi mult mai evidente şi mai concrete decât cele ale civilizaţiei, de dragul salvargdării unui principiu care devine astfel gol de înţelesuri practice. Ca principiu, afirmarea libertăţii nu e doar de dorit, ci obligatorie şi pentru aceasta ne sunt dragi eroii sau alte personaje care „pun totul pe o singură carte”. Punerea în practică a acestui ţel abstract cere, însă, nu doar curaj ci un soi de înţelepciune,  paradoxal, de măsură pentru că altfel aruncarea într-o prăpastie nu devine zbor, ci prăbuşire.

Din acest punct de vedere, realist, locul geometric al libertăţii ar fi unul variabil între extreme, oriunde pe această axă unde posibilităţile de alegere (altă definiţie a libertăţii) rămân intacte iar nu compromise. Pericolul aici, pentru că nici această atitudine prudentă nu este întru-totul acoperitoare, este cel al blocării în ceea ce azi se numeşte „zona de confort”, acolo unde nu se întâmplă nimic, deşi poţi face orice. Reflectarea în oglindă a libertăţii absolute unde se întâmplă toate şi nu mai poţi face nimic.

Pesimismul realist al lui Orwell

1984 este o lectură obligatorie pentru cei care îşi pun anumite întrebări asupra lumii, asupra individului şi a relaţiei dintre acestea. Îndeobşte, acest roman este citit printr-o grilă politologică: el ar exprima presiunea la care este supus un individ într-un regim totalitar şi drumul pe care-l parcurge în acest mediu o persoană de la indiferenţă şi inconştienţă la cunoaştere şi conştientizare iar mai apoi la revoltă şi înfrângere. Deşi corectă, o spune unul ce a prins în plin ultimii ani ai comunismului, această lectură este insuficientă. 

Nicolae Steinhardt, în deschiderea Jurnalului fericirii vorbeşte de patru moduri de ieşire dintr-un univers concentraţionar: soluţia (mistică) a credinţei, renunţarea completă la sine şi oferirea torţionarilor doar învelişul tău material, zeflemeaua şi vagabondarea existenţială (atâta timp cât nu ai nimic, nimeni nu are ce-ţi lua) şi lupta, ridicarea într-o confruntare inegală şi fără nicio şansă de izbândă cu societatea, cu răul. Soluţia lui Winston Smith (un om obişnuit, la rândul său ca şi cei la care se referă Steinhardt) este o alta, niciuna din cele patru. El nu se eliberează programându-şi acest lucru şi nici nu are parte de o revelaţie care să-i dezvăluie o cale de care nu a avut parte până atunci. El porneşte de la dorinţă, ajunge la iubire şi solidaritate prin dezvoltarea progresivă a conştiinţei de sine şi a lumii care-l înconjoară pe o cale care este, esenţial, una a cunoaşterii. Eroul nu are un model prestabilit, nici măcar nu-l descoperă, ci îl inventează pas cu pas. Până la urmă, acesta este şi misterul care-l înconjoară, provocarea pentru O'Brien cel care controlează totul dar, în ciuda acestui fapt, nu a ştiut cum să împiedice apariţia gândurilor de autonomie în mintea aparent aneantizată a lui Smith. („Eşti ca o greşeală de tipar. ... Ca o pată care trebuie scoasă.”)

În cele din urmă, cel care a întrezărit libertatea este înfrânt de puterea nesfârşită a sistemului. Cumva, acesta din urmă a învins iar sclipirea de conştiinţă a fost transformată în cenuşă şi trimisă în stratosferă. Nici nu a existat. 

Lecturii politologice a romanului i se poate adăuga una psiho-socială ori filosofică. Smith şi O'Brien sunt, parcă,  reprezentanţii a două şcoli diferite de gândire care duc concluziile concepţiilor lor până la ultimele consecinţe. Smith a început să creadă în om, în umanitate, în cunoaştere, în realitate (obiectivă), în trecut, în legi (2+2=4), în iubire şi solidaritate. Treptat, el închegase în jurul său o lume pe care o crede cea adevărată  şi care crede că poate fi prima cărămidă de transformare a lumii în care trăieşte. O'Brien, metodic, îi distruge fiecare din aceste certitudini, pentru a-şi lăsa victima golită de orice înţeles, de sens, de viaţă. „Şi chiar dacă te vom lăsa să mori de moarte bună, tot nu vei mai scăpa niciodată de noi cu totul.  Ceea  ce  ţi  se întâmpla aici  este pentru totdeauna.  Trebuie  să conştientizezi acest lucru dinainte. Te vom strivi până la acel punct de unde nu mai există întoarcere. Ţi se vor întâmpla lucruri din care nu-ţi vei mai reveni în vecii vecilor, nici dacă ai trăi o mie de ani. Niciodată nu vei mai fi capabil de sentimente omeneşti normale. Totul va fi mort în tine, totul. Niciodată nu vei mai fi capabil să iubeşti, să ai un prieten, să te bucuri de viaţă, să râzi, să fii curios, sau curajos, sau integru. Ai să fii găunos. Noi aici te stoarcem de tot ce ai în tine şi pe urmă te umplem cu noi înşine.” În acest moment asasinatul este deplin - în învelişul de piele nu se va mai naşte niciodată gândul libertăţii. 

Anti-sartrian, Orwell afirmă că „Libertatea este sclavie” iar atunci da, „Sclavia este libertate”. Omul este condamnat, nu la libertate, ci la sclavie, iar imaginea viitorului este o faţă zdrobită de o cizmă. Existenţialismul solicită individului să îşi asume libertatea sa, însă incapacitatea de a şi-o asuma îl obligă - ştim de la Paul Tillich - să devină parte a unui întreg iar singura soluţie avută la dispoziţie este, în societatea din 1984, Partidul. O'Brien este realistul, cel care are dreptate, în confruntarea sa cu Smith, cel puţin în situaţia fără ieşire în care se afla cel din urmă. Pentru existenţialişti, însă, nu există situaţii fără ieşire. Orice ai face, oriunde ai fi, eşti rezultatul propriilor alegeri şi nu poţi da vina pe nimic din exteriorul tău. Situaţiile limită - vina, moartea, eşecul - sunt cele în care ţi se dezvăluie existenţa şi sunt la temelia re-construcţiei unei vieţi caracterizate de autenticitate.
Pentru Smith presiunea a fost prea mare şi din el nu a rămas nimic. Asta nu înseamnă că existenţialiştii nu au dreptate. Înseamnă doar că marile forţe care acţionează asupra omului sunt forţe reale, iar victoria nu este niciodată garantată şi nici definitivă. Tocmai pentru că lupta pentru autonomie, libertate, adevăr, este una cu miză, în care înfrângerea este mereu posibilă, confruntarea merită angajată. Altfel, ce rost ar avea?