Model

Se dă Realitatea sau doar un fragment: obiect, persoană, întâmplare, stare de lucruri. Observatori aduşi din diferite domenii în jurul acestei realităţi, văd fiecare altceva. Fiecare în felul său, complet şi nu parţial ca în povestea cu elefantul şi orbii. Fiecare „trib” de observatori dispune de un limbaj, de valori, de relaţii cu obiectul proprii. Dar ceea ce caracterizează fiecare categorie nu este ceea ce se vede ci altceva: credinţele diferite. 

Realitatea există, dar nu poate fi cunoscută. 

Nu există Adevăr, ci doar adevăruri. 

Există comunicare între observatori (şi între adevărurile lor)? Cum este posibilă aceasta? Este necesară? Conduce la întregirea elefantului sau la constituirea unei turme de (părţi de) elefanţi?

Scepticism, relativitate. Mai departe

Nimic nu-i dat în sine. Lipsa de sens a existenţei poate fi susţinută cu succes (nici nu-i greu atâta timp cât existenţa chiar nu are niciun sens), dar privind în jur, în afară sau în interior, observ că un sens există în tot ce-i viu. Chiar şi cel care se lamentează ori se sinucide filosofic afirmă ceva din afara lui. Chiar şi o absenţă. Tot astfel cum, în teoria cunoaşterii, scepticismul pare o şcoală de filosofie foarte argumentată, bine aşezată, convingătoare, dar nu putem să nu constatăm că de la Sextus Empiricus cunoaşterea a avansat binişor în câteva domenii. 

Scepticism, relativitate sunt etape necesare ale cunoaşterii, mult mai onorabile şi mai inconfortabile decât convingerile dogmatice. Dar nici onorabilitatea şi nici inconfortul nu sunt măsura cunoaşterii, aşa cum jertfa nu este măsura iubirii, cum pomenea cineva zilele acestea. Cunoaşterea are ca scop adevărul, de orice natură ar fi el, chiar relativă, şi în acest sens cunoaşterea este mai mult drum fără oprire decât punct final. Relativitatea  (corelativ, lipsa de sens) nu pune punct, ci relansează căutarea. 

Digital şi analogic

Văd lumea digital: 0 şi 1, bun şi rău, laie şi bălaie. Probabil nu numai digital, dar preponderent digital - am o grilă de care încerc să fiu cât mai conştient şi pe care încerc să o rafinez tot mai mult (cam cum cresc în sensibilitate senzorii de la camerele foto), dar în esenţă despre asta este vorba. Avantajul major îl văd aici ca fiind cel de eliminare a ambiguităţii existenţei: astfel apar regulile, convingerile, valorile, normele prin care viaţa devine raţională. Dezavantajul este de a pierde totdeauna ceva - aşa cum imaginea sau muzica digitală pierd mereu ceva faţă de cele transpuse prin mijloace analogice - care nu ştiu cât de esenţial este, atâta timp cât nu sunt conştient de ceea ce am pierdut.

Eu percep digital şi ceva îmi scapă. Unde sunt cei care văd lumea analogic, excluzând artiştii? Sau oricine vede lumea ca întreg devine artist?

Fascinaţia Coreei de Nord

Urmăresc cu aviditate orice ştire care vine din Coreea de Nord. Privesc filme şi fotografii din această ţară care nu încetează să mă fascineze. Mă uit la feţele oamenilor de acolo şi încerc să-i înţeleg, să aflu ce se află dincolo de înfăţişarea lor. Coreea de Nord este un experiment sociologic reuşit, din care se pot trage nişte concluzii la care nu vom mai avea acces după ce regimul de acolo nu va mai exista. 

Acum câteva zile am citit despre declaraţiile unui individ care a evadat din această ţară, care s-a născut şi a crescut într-un lagăr de muncă, şi care, printre altele, spunea (citez din memorie): „Acceptam această stare de lucruri pentru că era singura pe care o cumoşteam. Noi ne-am născut să muncim în acele condiţii iar cei din faţa noastră s-au născut cu arma în mână, pentru a ne păzi.” Individul respectiv a evadat din lagăr nu dintr-un înălţător sentiment al libertăţii sau din dragoste pentru democraţie, ci mânat de foame. Tot de foame şi-a denunţat proprii părinţi, care au şi fost împuşcaţi. Aceasta înseamnă Coreea de Nord şi, cumva, aceasta este şi umanitatea noastră în stare pură. Se pare că nu suntem nimic prin noi înşine, ci suntem ceea ce ni s-a spus la un moment dat să fim. Din păcate, cum se vede în această ţară, nu există limită de involuţie, de subdezvoltare socială, nu există o „esenţă” umană, dacă forţele care acţionează asupra ei sunt destul de puternice şi acţionează îndeajuns de mult timp (generaţii, astfel încât să poată fi distruse orice modele). 

Tristeţea înţelegătoare pe care o am atunci când îi văd pe coreeni vine şi din faptul că am apucat să trăiesc într-un regim oarecum asemănător cu cel asiatic. Ştiu că astfel de organizări creează propria lor realitate, propria lor normalitate, care se impune celei universal acceptate. În interiorul acestei culturi nu te compari cu normalitatea, ci foloseşti o tablă de valori inventată aici. Suntem vulnerabili oricărui totalitarism, oricând putem deveni nord-coreeni. 

Observând această „rezervaţie”, realizez un anumit primat al sociologiei în faţa celorlalte ştiinţe sociale: psihologie, economie sau în faţa filosofiei. Individul, ideile lui, legile economice pot fi frânte, violate, dispreţuite şi uitate. Viitorul chiar poate să sune ca o cizmă care zdrobeşte o faţă (1984), dacă există forţă şi timp sufieciente. Dar dacă există o presiune absolută a socialului asupra individului, ce mai are de făcut acesta din urmă? Tocmai să fie conştient de acest pericol şi să-şi păstreze individualitatea, astfel încât să salveze lumea în el însuşi. Paradoxal, tocmai pentru că nu există o esenţă umană, ea trebuie creată, cultivată, păstrată, apărată, transmisă. Lumea şi individul ar fi, în aceste condiţii, două realităţi separate care comunică  şi nu două forţe care se confruntă. Victoria oricărei părţi conduce la catastrofă: dacă învinge lumea, atunci individul dispare, dacă învinge individul, acesta înnebuneşte.

Update: Am văzut un documentar dedicat Revoluţiei noastre în care s-a rememorat „incidentul” în care două echipaje USLA au fost asasinate de soldaţi în faţa Ministerului Apărării. Militarii ucişi au fost incendiaţi, decapitaţi, cadavrele lor profanate în toate modurile posibile şi lăsate să zacă cinci zile în noroiul străzii. Asta să nu zică cineva că locuitorii din Coreea ar avea o altă mentalitate decât a noastră. Cum spuneam, nu există limite ale neomeniei. 

Cauzalitate

„- A murit la 86 de ani. Măcar să prind eu vârsta lui!” îşi spunea mai mult sieşi în timp ce tuşea gros, după care scuipă satisfăcut în zăpadă. Mai apoi, după ce se mai lininişti, continuă discuţia trăgând cu sete din ţigară.
Putem spune (cu Kant de exemplu) despre cauzalitate că ea nu aparţine realităţii ci este doar o categorie a minţii nostre cu care ne explicăm realitatea. Cu toate acestea, unele lucruri urmează neabătut unele după altele, indiferent care ar fi părerea nostră despre ele.

Nişte stoici ies dintr-o tavernă

„Prea puţine erau lucrurile pe care (stoicii) le puteau schimba în viaţa lor de zi cu zi, aşa că au hotărât să-şi modifice atitudinea faţă de viaţă în sine; era singurul lucru pe care îl mai puteau controla ei înşişi. Ceaa ce au «inventat» stoicii a fost o strategie de dezangajare emoţională în viaţă - atitudine pe care au numit-o apatheia (apatie). Pentru stoici, apatia era o virtute, ceea ce i-a făcut de râsul lumii la taverna locală. Ei erau dispuşi să-şi sacrifice un anumit tip de fericire (sex, droguri şi un soi de hip-hop dionisiac) pentru a evita nefericirea provocată de patimi şi pasiuni (boli cu tansmisie sexuală, mahmureli şi versuri proaste). Acţionau numai pe baza raţiunii, nciodată din pasiune, şi se considerau singurii oameni cu adevărat fericiţi - ceea ce înseamnă că erau ne-nefericiţi.” 

(Thomas Cathcart, Daniel Klein - Platon şi ornitorincul intră într-un bar)  

Cartea din care este extras citatul de mai sus este un aşa-numit „tratat de filosdotică” adică o introducere amuzantă în filosofie, prin intermediul anecdotelor. Pasajul de mai sus m-a intrigat pentru că ironizează în cunoştinţă de cauză o şcoală filosofică care-mi este apropiată. Concluzia autorilor este valabilă: primatul absolut al raţiunii şi uciderea oricărei pasiuni conduc acolo unde se spune. Marile experienţe ale vieţii, singurele care aduc plus-valoare acesteia, nu sunt ale raţiunii, ci ale pasiunii. Marile bucurii, fără a fi iraţionale nu pot fi întrutotul raţionale.

Dar dacă concluzia celor doi este într-o oarecare măsură valabilă, ea este incompletă, reducţionistă, iar premisele prin care s-a ajuns la ea, insuficiente. Stoicism nu înseamnă a strânge din dinţi şi a suporta aiurea ceea ce ţi se întâmplă. Virtutea, conform acestei şcoli de gândire, înseamnă a trăi conform raţiunii, însă nu cea care te fereşte de boli venerice şi de muzică proastă (deşi ce rău e în asta?) ci un acord al propriei fiinţe cu Fiinţa, cu Logosul, cu Raţiunea universală. Atunci când simţi că eşti parte a acestui Univers şi a ordinii sale, zâmbeşti la mărunţişurile lumii (de la taverna locală) şi nu te mai agiţi prosteşte pentru o doză de drog - ca să spunem numai atât, pentru „un anumit tip de fericire”. Aceasta ar fi apatheia şi nu abandonul de sine sugerat mai sus.

Desigur, de aici poate decurge pericolul pe care-l caricaturizează cei doi autori: să crezi că ştii totul şi să devii la toate rece. Dacă trăieşti în conformitate doar cu raţiunea, atunci, da, ajungi, în cel mai bun caz, ne-nefericit. Dar acesta ar fi un sănătos (de la modul cel mai propriu) punct de plecare spre altceva.

Haltă, popas, destinaţie

Orice haltă întâlneşti pe traseu, aceasta poate fi una intermediară sau destinaţia finală. Cu puţin înainte de moartea lui Constantin Noica o echipă Televiziunii Române s-a deplasat la Păltiniş pentru a face un documentar cu el. El le-a spus realizatorilor că nu va viziona producţia lor pentru că ceea ce filmează ei e numai un înveliş care nu are nimic de-a face cu esenţa. Vă ocupaţi de context, nu de text. Textul nu se vede, le-a spus el reporterilor. Iar mai departe filosoful s-a ocupat de analiza celor doi termeni opuşi, constatând că toţi ne ocupăm de contexte şi nu de texte. Simbolul prin excelenţă al contextului este banul - există lupte pentru bani, dar avem nevoie de bani pentru ei sau pentru ce ne pot procura? 

La bani lucrurile stau destul de simplu. Simplu stau şi pentru omul credincios, situat la cealaltă extremă pe o axă mundan-transcendent, care are trasat drumul pe care îl are de parcurs, chit că se va abate uneori de la el, se va rătăci de la calea ce dreaptă, desigur cu şanse de îndreptare. Dar cum este cu noi ceilalţi, cei din interval (Pleşu), cei care nu ne „coborâm” la valorile mărunte, dar nici nu am atins culmile absolutului? Suntem înconjuraţi de contexte care pot deveni şi chiar devin texte. Măriri, diplome, averi sau, la un nivel „mai înalt”, sănătate, cunoaştere, libertate sunt lucruri după care alergăm cu toţii şi care ne pun în mişcare corpurile peste zi ori visele peste noapte. Suntem, printre altele, şi o fabrică de idoli. Dintr-un anumit punct de vedere, din păcate, chiar atingem aceste obiective şi atunci te întrebi, ca şi Noica, „pentru ce?”, „asta-i tot?”, „ce urmează?”. Uneori, aici şi acum, intervine o anumită componentă spirituală, învecinată cu ceea ce ţine de religios, care constă într-o iradiere a stării determinate de atingerea culmii, a vârfului. Dacă eşti sănătos, să nu te întrebi la ce bun sănătatea ci să devii o fiinţă sănătoasă. Dacă ai parte de libertate, să devii un om liber, mişcându-te astfel prin lume. Dacă ai parte de cunoaştere, acesta să-ţi extindă şi să-ţi lumineze fiinţa, răspândind-o în întuneric. Contextul este cu adevărat context, dar prin efort propriu el chiar poate deveni textul tău. Idolul să devină far.

Orice haltă întâlneşti pe traseu, aceasta poate fi ultima sau destinaţia finală. Vrei sau nu vrei, drumul continuă iar pasul următor va descrie traseul, cel care abia la sfârşit va fi descris în completitudinea sa. Până atunci drumul nu se vede. 

Obama cel inspirat

Deunăzi, când preşedintele Americii i-a decorat pe artiştii de la Led Zeppelin, printre altele, el a spus: „o generaţie de tineri a trecut criza adolescenţei cu căşti stereo şi un album Led Zeppelin. Iar o generaţie de părinţi s-a întrebat ce este acel zgomot.” Aceasta nu este o glumă, ci un lucru serios, o ştiu din proprie experienţă. La modul cel mai real am trăit acest lucru - prin 1990 mi-am cumpărat un walkman, atunci apărut în magazine, şi ascultam, la rândul meu, oriunde m-aş fi aflat, la nesfârşit, un singur album rock. Acasă ascultam acelaşi album la magnetofonul (ce denumire!) Rostov iar acasă la prietenul care-mi făcuse cunoştinţă cu acea formaţie, pe discuri de vinil (văd pe net că acum cele două LP-uri costă 6-700 $) încercând să descifrăm versurile de pe coperţi scrise cu nişte litere ciudate, ca scrise cu peniţa (desigur au apărut fonturi pentru calculator cu acele litere ciudate). Atunci când o lume personală, naţională şi a unei jumătăţii de planetă se prăbuşea, a rămas un album rock, ascultat la nesfârşit care aducea în melodiile sale toate întrebările fără răspuns ale individului şi ale lumii. Nu oferea răspunsuri, dar o taină era din ce în ce mai limpezită acolo şi dacă aveai răbdare să asculţi atent, muzica te aducea din ce în ce mai aproape de nişte înţelesuri. Totuşi, privit din exterior, deveneam tot mai ciudat cu căştile acelea lipite de urechi, adâncit în ascultare, fără a vorbi cu nimeni. Până în vară, când, inexplicabil, de nicăieri, cei mai buni artişti rock ai momentului s-au adunat la Berlin, cântând acea muzică deznădăjduită în semn de speranţă la căderea unui anumit zid. Abia atunci am fost sigur că exista un răspuns în acea muzică. 

Obama, sau vreun consilier de al său, a fost inspirat. Se poate supravieţui cu o pereche de căşti şi albumul rock potrivit. De preferat pe vinil.