Credinţa în lumea lui „ca şi cum”

Credinţa este sursa oricărei acţiuni semnificative. Avem nevoie de un sistem axiologic personal care să ne ghideze acţiunile şi sensurile noastre. Paradoxul credinţei este că nu putem fi niciodată siguri de nimic, dar trebuie să acţionăm ca şi cum am fi, în deplină cunoaştere că acest lucru s-ar putea să nu fie aşa. Acest lucru produce anxietate pe care încercăm s-o diminuăm căutând certitudine. Kierkegaard a vorbit despre a face un  salt de credinţă şi a trăi ca şi cum am fi un cavaler al credinţei, ceea ce înseamnă a trăi într-un mod în care suntem deplin angajaţi şi în care nu încercăm să ne sustragem vieţii prin refuz sau prin cereri simple. 

(Din Glosar în Deurzen şi Adams, Psihoterapie şi consiliere existenţială)

În fapt voiam să copiez aici un alt termen (autenticitate) din Glosar însă mi-au căzut ochii pe o expresie la care sunt, în ultima vreme, foarte sensibil: „ca şi cum”. Apreciez gânditorii existenţialişti pentru că duc gândirea lor până la ultimile consecinţe, fără a se sprijini de nici un suport exterior fiinţei umane. Chiar şi în cazul celor care cred în Dumnezeu, cum este Kierkegaard, îndoielile nu dispar ci parcă sunt amplificate de o prezenţă absolută care tace, mai crudă decât este absenţa absolută a oricărei divinităţi. Dar în această lume incertă, ambiguă etc., până şi aceşti gânditori au nevoie să arunce ancore, să stabilească repere pe care le găsesc, unde altundeva?, în credinţă iar temeiul acesteia este în altă parte decât în raţiune. Dar cum să crezi în ceva în interiorul unei lumi „în care nu putem fi niciodată siguri de nimic?” Pur şi simplu să crezi, ca şi cum ai fi sigur. 

Acest „ca şi cum” l-am întâlnit şi în dezbaterile recente asupra libertăţii. Toate dovezile ştiinţifice (neuroştiinţe) arată că omul nu este o fiinţă liberă, că libertatea sa ar fi o himeră. Această concluzie ar avea efecte negative asupra fundamentelor civilizaţiei şi culturii de tip occidental şi atunci una dintre „soluţii” ar fi să gândim omul „ca şi cum ar fi liber”.

Tot astfel în ceea ce priveşte cunoaşterea (toţi ne comportăm de parcă am şti câte ceva) ori al sensului vieţii.  

Este prea puţin totuşi, după atâtea mii de ani de gândire. Acuma, ori una din două: ori această expresie se referă la altceva, mai profund, decât am înţeles eu ori acest „ca şi cum” este limita care deschide: nu eşti sigur de nimic, dar eşti liber să-ţi stabileşti propriile certitudini, nu eşti liber, dar poţi proiecta propria libertate, nu există un sens, atunci acesta poate fi inventat. 

O expresie asupra căreia merită zăbovit: „ca şi cum” (ar fi profundă).

Mai puţin filosofic, lăsând la o parte o abordare de tip „totul sau nimic”, sociologic, soluţia întrebării de mai sus ar putea fi reconfigurată în termeni de probabilitate: uneori (în anumite contexte) dispunem de certitudini absolute, suntem liberi ori plini de sens. Dintr-un punct de vedere utilitarist este mai corect să gândeşti astfel  - flexibil - şi nu în sentinţe absolute şi definitive.