„Conchizând, este util să reţinem următoarele patru posibilităţi în domeniul epistemologiei (adică al teoriei cunoaşterii). Avem, în primul rând, fundaţionalismul raţional al lui Descartes. În al doilea rând, avem fundaţionalismul natural al lui Hume. Apoi există teoria coerentistă. Şi în final, înălţându-se asupra tuturor acestora ca un spectru, stă scepticismul, conform căruia cunoaşterea e imposibilă. Fiecare dintre aceste teorii s-a bucurat de susţinători redutabili. Indiferent pe care dintre ele o preferaţi, vă veţi găsi aşadar în compania unor mari filosofi.”
(Simon Blackburn - Gândeşte)
Atunci când se referă la fundaţionalism, autorul este în poziţia lui Moromete care-l întreabă pe interlocutor „Pe ce te bazezi?”, atunci când face o afirmaţie. Descartes găseşte această temelie, cu ajutorul raţiunii, în sine şi mai apoi în existenţa lui Dumnezeu – Cogito ergo sum ergo Deus est – dar temelia descoperită nu este pe atât de solidă pe cât şi-ar fi dorit-o. David Hume pleacă de la principiile francezului însă include, alături de raţiune, în mijloacele cunoaşterii şi datele oferite simţuri, respinse de Descartes ca fiind înşelătoare. Totuşi, Hume nu poate respinge presupoziţia predecesorului său care îşi ridica problema că tot ceea ce trăim ar putea fi un vis produs de un Geniu Rău. Teoria coerentistă contestă necesitatea unui fundament primordial pe care să se sprijine cunoaşterea şi constată coerenţa sistemului nostru obişnuit de opinii şi cunoştinţe care, de bine de rău, ne serveşte în viaţa cotidiană. Astfel opiniile se sprijină unele pe altele, ca o reţea. Dar faptul că tot sistemul nostru de cunoştinţe este complex şi coerent nu înseamnă că e şi adevărat. Şi nebunii au logica lor, uneori foarte complexă, spune Camil Petrescu. În sfârşit, ultima opţiune, scepticismul - „ca un spectru” - prin care se refuză posibilitatea – completă sau numai în anumite domenii – cunoaşterii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu