miercuri, 27 februarie 2013

Modelul compatibilist de libertate

Sunt unii oameni care fetişizează raţiununea, alţii care o dispreţuiesc. Încerc să nu ajung la niciuna dintre extreme însă recunosc faptul că îi respect cu adevărat pe cei care îşi folosesc eficient, eficace, corect mintea. Există multe argumente pro şi contra raţiunii (care ar trebui definită mai întâi, dar să o luăm în cel mai larg sens, de întrebuinţare a minţii) dar m-am gândit la unul care, pentru mine, pare, în acest moment, convingător.  „Doamne, fereşte-mă să mor din prostie!” m-am gândit. Adică să existe pe lume lucruri care să mă distrugă, eu să pot să iau cunoştinţă de ele, dar să nu o fac din diferite motive, ignoranţă sau lene. Aşa cum aş ieşi în trafic fără să pun mâna pe un manual de reguli de circulaţie. Spuneam altădată că nu există manuale de întrebuinţare ale existenţei, însă există, totuşi, cunoaştere în acest domeniu. Poţi înainta, stagna sau regresa în cunoaştere. Adică, oricând este ceva de făcut.

Acest sentiment mi l-a trezit lectura unei cărţi de care am pomenit şi anterior: Gândeşte, de Simon Blackburn. Titlul are şi un subtitlu, O introducere convingătoare în filososofie dar e vorba de abordarea unor teme clasice ale disciplinei la care autorul oferă nişte soluţii. Una dintre aceste probleme este cea a posibilităţii existenţei libertăţii în condiţiile unui determinism strict care ar guverna vieţile nostre (de fapt şi varianta opusă, a existenţei hazardului, conduce la concluzii limitative asupra libertăţii („Hazardul este la fel de  neîndurător ca necesitatea”.) Viziunea creştină clasică a unui suflet dotat cu liber arbitru este pusă de Blackburn în contextul filosofiei dualiste a lui Descartes şi nu duce acolo unde credincioşii sunt convinşi că ar trebui să ajungă. Până la urmă, ideea de suflet şi de libertate a sa este mai mult un model uman prin care încercăm să înţelegem lumea şi mai puţin unul divin. Dar, aici pe pământ, ce avem de făcut?
Raţiunea, rolul ei şi prin aceasta treaba filosofului sunt introduse prin intermediul unui model decizional al creierului care prin intermediul a patru module - scanner (care observă realitatea), generator de arbori (generează variante), evaluator (alcătuieşte ierarhii şi priorităţi în funcţie de anumite criterii), producător (executant) - descrie drumul de la informaţie la acţiune. În general, acest proces este aproape automat: Vedem ceea ce suntem obişnuiţi să vedem, variantele sunt cele pe care le ştim, criteriile de alegere şi modalităţile de acţiune sunt cele ale drumurilor bătătorite. Autorul insistă aspra ideii că aceste module nu trebuie să rămână anchilozate, ci să se flexibilizeze astfel încât variantele de alegere să se multiplice. El aduce exemplul profesorilor care ar avea o vorbă: „Nu mă deranjează un elev prost, dar îmi displace, în schimb unul leneş”. Profesorii sunt persoanele puse tocmai să reconfigureze modulele de evaluare şi astfel să schimbe  (în bine) şansele elevului. Or, dacă un elev prost este încremenit într-o anumită stare, unul leneş poate fi urnit din situaţia în care se află. Tot astfel ar fi de dorit să se întâmple şi cu noi: într-o situaţie dată să putem avea cât mai multe imagini ale aceleiaşi realităţi, să descriem cât mai multe alternative şi să evaluăm din prisma mai multor criterii. 
În concluzie, cred, libertatea ar depinde de două componente: capacitatea de a fi flexibil şi înţelepciunea de a-ţi păstra opţiunile deschise astfel încât să nu intri în „fundături” care nu doar că nu duc nicăieri ci le anulează şi pe cele viabile.  

Printre altele, frumuseţea acestei teorii stă în faptul că aduce, încă o dată, libertatea lângă cunoaştere: dacă ştii mai multe, ai în vedere mai multe căi de acţiune. Pe de altă parte, Blackburn se ocupă în detaliu şi despre limitele acestei teorii „compatibiliste” (care încearcă să concilieze libertatea cu determinismul), care nu sunt deloc neglijabile. Dar ce aş vrea eu să subliniez este nu un anumit model de libertate - la urma urmei fiecare îşi croieşte viaţa după propria existenţă - ci faptul că oricând se poate gândi o ieşire dintr-o anumită situaţie şi dacă cineva, să spunem, se simte condamnat, nu este nici din vina stăpânului, a „stării de lucruri” şi nici a unei teorii (a destinului, determinării, lipsei de libertate etc.) Numai de mintea nostră depinde să nu murim din prostie. Rămân, desigur, multe alte cauze. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu