Eroismul celor care ştiu

Există un eroism al omului care nu se minte, care nu învinovăţeşte pe nimeni pentru ceea ce i se întâmplă, care găseşte soluţii doar în el şi în credinţa sa. Omul aşa cum este el, pur, fără costume şi deghizări, în luptă cu destinul şi care, prin acceptarea acestei încleştări, se ridică deasupra sorţii. O luptă din start pierdută (de pierdut pierdem toţi această luptă) dar tocmai de aceea eroică. Astfel de oameni nu sunt (doar) marii cuceritori ai istoriei, iluştrii înţelepţi ai lumii care au lăsat lucruri durabile în urma lor. Sunt cei de lângă noi care au fost Acolo şi care au ales să se întoarcă şi care, cu vocea abia şoptită şi cu privirea adâncită, ne spun şi nouă ce au văzut, aşa încât să aflăm şi noi care ne sunt datoriile şi lucrurile care contează cu adevărat într-o lume care în majoritatea timpului şi a locurilor mai mult se ascunde decât se dezvăluie. Iar când spun „eroism” nu spun neînfricat. Nu acesta este echivalentul lui „curaj” pe care-l accept. Omul curajos este lucid şi de aceea înfricoşat de Neant pentru că a acceptat să-l vadă în toată (i)realitatea sa, dar, în ciuda acestei absolute spaime, alege să rămână omul care este. Poate altfel, schimbat în forma sa, dar mai aproape de ceea ce este. Nu merită vorbit despre „eroismul” de a te ascunde mereu, cât mai rafinat şi mai eficient (pentru aceasta e de ajuns să ieşi pe stradă sau să deschizi televizorul ori o „reţea de socializare”) ci despre acela de a înfrunta şi de a te ridica pentru o clipă deasupra a ceea ce e mai puternic decât tine. Spus altfel, o agonie (cuvant care vine din greacă unde înseamnă luptă) trăită în solitudine.