Unele lucruri, din cele mai grave, te fac să te cutremuri, să te îndoieşti şi să te pierzi. Atunci când ai strâns o fărâmă de certitudine, care se cheamă - ironic - să zicem „relativism”, vine ceva şi mătură tot. Oricât de firav şi de elastic ar fi un adăpost, există vânt şi cutremur pentru el, pentru a-l face una cu pământul. Iar ce dispare nu este atât edificiul în sine, e atât de vag că parcă nici nu ar exista, cât cărămizile din care este făcut. E dureros să nu mai crezi nici măcar în cuvinte, să constaţi că nu mai exprimă nimic, ca ajung nişte ambalaje goale. E ultima - penultima - pierdere aceasta, să numai crezi în ceea ce tu însuţi spui. Lumea, atunci, nu devine tăcută ci dispare cu totul. Abia atunci realizezi că oricât de puţin ai fi avut, şi aceasta îţi poate fi luat.
Dacă ai noroc, reîncepi să crezi în cuvinte. Lumea poate să renască, cel puţin până data viitoare, la următoarea întâlnire cu Neantul. Suntem norocoşi că putem uita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu