Nocturn şi diurn

Zonele de înţelesuri care altminteri ar rămâne enclave neinteligibile în realitatea vieţii cotidiene sunt astfel ordonate în funcţie de ierarhia realităţilor, devenind ipso facto inteligibile şi mai puţin înfricoşătoare. Această integrare a realităţilor unei situaţii marginale în realitatea supremă a vieţii cotidiene este foarte importantă, deoarece aceste situaţii constituie cea mai dură ameninţare pentru existenţa luată de-a gata, curentă, din ssocietate. Dacă o considerăm pe cea din urmă ca fiind „partea diurnă” a vieţii umane, atunci situaţiile marginale constituie „partea nocturnă”, care pândeşte ameninţător de la periferia conştiinţei cotidiene. Tocmai datorită faptului că partea nocturnă are propria realitate, deseori cu aparenţă sinistră, ea constituie o ameninţare permenentă pentru realitatea vieţii luate ca atare, prozaică, „sănătoasă” din societate. Încontinuu se infiltrază gândul (gând prin excelenţă „nesănătos”) că, poate, realitatea luminoasă a vieţii cotidiene nu este decât o iluzie, gata să fie înghiţită în orice clipă de coşmarurile înfiorătoare ale celeilalte realităţi, nocturne. Asemenea gânduri delirante şi terorizante sunt înfrânate prin ordonarea tuturor realităţilor imaginate în cadrul aceluiaşi univers simbolic care cuprinde realitatea vieţii cotidiene, adică ordonându-le astfel încât cea din urmă să-şi păstreze calitatea ei supremă, definitivă (să fie „cea mai reală”, dacă vreţi).

(Berger, Luckman - Construirea socială a realităţii)

All that you touch

All that you see
All that you taste
All you feel.
All that you love 

All that you hate 

All you distrust 

All you save. 

All that you give 

All that you deal 

All that you buy, 

beg, borrow or steal. 

All you create 

All you destroy 

All that you do 

All that you say. 

All that you eat 

And everyone you meet 

All that you slight 

And everyone you fight. 

All that is now 

All that is gone 

All that's to come 

and everything under the sun is in tune 

but the sun is eclipsed by the moon. 

(Pink Floyd, Eclipse, Waters)

1984, Wittgenstein şi Coreea de Nord

Există în 1984 al lui George Orwell un dialog care pentru mine pare la fel de important pentru lumea modernă ca şi cel dintre Iisus şi Marele Inchizitor din Fraţii Karamazov. Pentru acest motiv, revin des la acest fragment ca o hârtie de turnesol. În 1984 torţionarul O’Brien, intrigat de rezistenţa şi de instinctul libertăţii manifestate de Smith, vrea să afle de la  acesta modul în care a scăpat din cuşca totalitară. Întâlnirea dintre cei doi ilustrează două concepţii filosofice, ale cunoaşterii, două atitudini în faţa lumii conduse aici până la ultimele consecinţe. Este interesant că aceste concepţii contrare sunt reflectate în opera unuia şi acelaşi filosof, poate cel mai influent al secolului XX, Ludwig Wittgenstein. Încercând să determine modul în care oamenii dau înţeles lucrurilor, cu alte cuvinte modul în care ei se conectează la realitate, el a imaginat iniţial o teorie a reprezentării, respectiv a procesului prin care oamenii „fotografiază” realitatea, „fotografia” fiind transmisă de la unul la celălalt prin intermediul limbajului. O masă este o masă şi pentru mine şi pentru el, la fel ca şi Pământul. Aceasta este poziţia lui Smith din 1984: el crede în realitate, într-o lume „obiectivă” descrisă de legile naturii şi de matematică (2+2 fac la nesfârşit 4, indiferent de dictatori, de viaţă sau de moarte. Indiferent de orice.). Există o mulţime de alte lucruri fixe în realitate (legături certe între minţile noastre şi obiecte, aşadar) în jurul cărora putem configura existenţa: trecutul (reflectat în minţile noastre), dar şi ceva inexprimabil descris de Smith atunci când rămâne fără argumente: „Există ceva în univers - nu ştiu ce, un spirit, un principiu pe care n-o să-l răzbiţi niciodată. - Tu crezi în Dumnezeu, Winston? - Nu. - Şi-atunci, care este acest principiu care ne va înfrânge, după tine? – Nu ştiu, Spiritul Omului.”  Este cumva drumul parcurs de Descartes care, în căutarea temeiurilor cunoaşterii şi înţelegerii noastre, a ajuns la eu-l cugetător şi la Dumnezeu care să ofere certitudinea că nu suntem în permanenţă păcăliţi de un spirit rău-voitor. Iar atunci când se ajunge la convingeri non-negociabile în interiorul unui grup, acestea dau naştere la poziţii extreme: poziţia descrisă de filosoful austriac în prima parte a vieţii sale poate fi cea a religiei dar şi cea a ştiinţei; a terorismului dar şi a misionarilor. Este – poate fi – poziţia celui care se consideră îndreptăţit să-l ucidă pe cel care gândeşte altfel; invers decât în 1984, cred că gândirea lui Smith, convins că 2+2 fac patru, este mai periculoasă.

Wittgenstein, în cea de a doua parte a vieţii, abandonează concepţia de mai sus conform căreia gândirea este legată izomorf de realitate. În contexte diferite, când spunem un cuvânt („timp”, „iubire”, „păcat”, viaţă, etc. etc.) el nu conduce direct la o realitate şi numai una. Înţelesul NU este în lucruri, ci ÎNTRE oameni: ei definesc – cel mai adesea inconştient - semnificaţiile şi prin aceasta construiesc realitatea. Tocmai aceasta este poziţia lui O’Brien: „Ceea ce se petrece în toate minţile în acelaşi timp – acela este adevărul”, spune personajul lui Orwell. Consecinţa este că – din punct de vedere al cunoaşterii - realitatea nu există în sine, ci este construită. Or dacă este construită, ea poate fi reconstruită. Torţionarul din 1984 o face sub semnul puterii politice; el nu are niciun temei în realitate: „Numai omul disciplinat vede realitatea, Winston. Tu crezi că realitatea este ceva obiectiv, ceva exterior, ceva ce există în sine. Tu crezi că natura realităţii se vede de la sine. Când te auto-iluzionezi că vezi un anumit lucru, tu porneşti de la ideea că toţi ceilalţi văd acelaşi lucru ca şi tine. Dar eu îţi spun, Winston, că realitatea nu este un lucru obiectiv. Ea exista numai în mintea omului, nicăieri altundeva. Nu în mintea individului, care mai poate greşi, care este, în plus, supus pieirii, ci numai în mintea Partidului, care este colectivă deci nemuritoare. Oricare consideră Partidul că este adevărul, acela este adevărul. Nu poţi vedea realitatea altfel decât privind prin ochii Partidului. Iată ce trebuie tu să înveţi de la început. Îţi trebuie un act de auto-anihilare, un efort de voinţă. Trebuie să fii umil, ca să devii sănătos la minte.” La rândul său, Wittgenstein, în a doua parte a vieţii o spune: „Tu spui aşadar că acordul oamenilor decide ce este corect şi ce este fals? – Corect şi fals este ceea ce spun oamenii; iar în limbaj oamenii cad de acord. Acesta nu este un acord al opiniilor, ci al formelor de viaţă.” Adevărul este, astfel, un acord al vieţii (nu doar un acord în limbaj) exprimat (repet, cel mai adesea tacit şi inconştient) în cadrul unui grup (care poate fi numit şi Partid). În interiorul altui grup, dincolo de Pirinei, adevărul este altul. Mai spune austriacul, parcă luându-i locul lui O’Brien în dialog cu încăpăţânatul Smith: „Orice joc de limbaj se bazează pe recunoaşterea de obiecte şi cuvinte. Învăţăm cu aceeaşi neînduplecare că acesta este un scaun cum învăţăm că 2 x 2 = 4.”

Construcţia realităţii (bazate pe relativism) nu este rea, dăunătoare, imorală în sine. Dar cineva, ca în această minunată carte şi ca în unele sisteme politice, poate confisca acest proces şi deturna către interese particulare. 

*

... dar atunci eroarea nu stă în dogmă...

*

paradoxal, şansa lui Smith de a se elibera este cea a căii lui O'Brien: apropierea de Julia, afinitatea intelectuală simţită faţă de cel care avea să-i fie călău. Vorbitul de unul singur nu are înţeles. (Nu există limbaj privat.)

Eu sunt şi tu

„Ai ajuns acum la un nivel în care profesorul şi elevul nu mai sunt două persoane, ci una. Te poţi separa de mine oricând vrei. Chiar dacă mări vor sta între noi, voi fi mereu cu tine când vei practica ceea ce te-am învăţat.”

(Eugen Herrigel - Zen în arta arcului) 

La fel ca unele cântece, cuvintele de mai sus deşi par o declaraţie de dragoste, nu sunt asta deşi, desigur pot fi folosite şi în acest sens. (Cum cântecul respectiv poate fi „dat dedicaţie” la radio de un îndrăgostit ) Sensul lor este ceva mai profund şi anume că, vrem, nu vrem, suntem ceea ce suntem prin influenţa celorlalţi asupra noastră. Cu siguranţă nu am fost niciodată în stare pură, doar noi înşine, fără a fi afectaţi de ceilalţi. Astfel încât a spune că „eu” există este echivalent cu a lucra cu o iluzie. Suntem un produs social, al părinţilor, profesorilor, consorţilor, presei şi tuturor mediilor prin care ne-am învârtit de-a lungul timpului. Mai mult, suntem produsul social până şi al absenţelor celor care ar fi putut să conteze dar se aflau în altă parte.
Atunci cine este „eu”? Cred că eu este cel care adesea i s-a părut că alege, mai rar chiar a ales, să se învârtă în anumite cercuri, să se întâlnească cu anumiţi oameni, să citească anumite cărţi, să fie recunoscătorul depozitar al experienţelor împărtăşite cu ceilalţi.  

Vieţile lui Pi

Două poveşti despre o aceeaşi întâmplare: un naufragiu urmat de o plutire în derivă, peste Pacific, a unui băiat. Una dintre descrieri este frumoasă, luminoasă şi acolo personajul este însoţit de un tigru care s-a dovedit a fi un alter-ego, inventat pentru a rezista acelei încercări. Traversarea a fost, în această variantă, o călătorie iniţiatică, de cunoaştere de sine şi a lumii. De fapt, „în realitate”, conform celei de a doua variante povestite, lucrurile petrecute au stat cu totul altfel, fiind presărate cu crime şi disperare. Alege care variantă vrei, se vorbeşte de acelaşi lucru, spune personajul, adăugând că tot astfel stau lucrurile şi cu credinţa: Dacă crezi în Dumnezeu, lucrurile dobândesc sens, semnificaţie, frumuseţe. Dacă refuzi să o faci, rămâi în lumea „reală”, rece şi urâtă, neaşteptându-te decât disperarea.
Este aceasta o concepţie des întâlnită, aceea că o lume fără Dumnezeu trebuie să fie neapărat urâtă şi lipsită de sens. Richard Dawkins a fost atât de iritat de această idee că a scris şi o carte - „Magia realităţii” - în care a încercat să arate frumuseţea şi misterul naturii, independente de orice mituri. El ar spune, spre deosebire de Pi, că doar lipsiţi de iluziile care decurg din acţiunea Providenţei, avem ochiul pur deschis spre lume.
Până la urmă, şi lipsa de credinţă este tot o credinţă (crezi că nu este). Nu poţi trăi în afara unor convingeri fundamentale („balamalele” lui Wittgenstein), aşadar, astfel privind lucrurile, suntem identici, credincioşi ori nu, iar orice apreciere axiologică cred că nu-şi are rostul. Mai mult, îl jigneşte pe celălalt, căruia îi dispreţuieşte credinţa în sens şi frumos.
La fel de bine se poate imagina un alt Pi care să fi traversat Pacificul susţinut de un alt gen de credinţă, non-teistă.

Profeţie autoîmplinită

Atunci când experimentezi haosul, ai nevoie de o cale care să te scoată din Iad. Direct sau indirect, căile care par că stau la dispoziţie sunt căi bătătorite, veşnicele şi cunoscutele poteci care se impun de parcă ar fi singurele. Care duc în haosul din care au promis să te scoată. Unii numesc asta libertatea de a alege.