Bovarism (I)

Doamna Bovary m-a fascinat mereu. Această fascinaţie vine, cred, din intuiţia faptului că ceea ce este în neregulă cu ea, este în neregulă şi cu mine. Cumva aceasta este şi ideea care se degajă din lucrarea lui Jules de Gaultier, „Bovarismul”, scrisă pe la 1900. Simpatica doamnă, nu doar ea, ci bună parte din opera lui Falubert, este un punct de plecare în dezvoltarea unui sistem filosofic care conduce la câteva concluzii surprinzătoare prin îndrăzneala şi actualitatea lor. Bovarismul este, pentru autorul acestei mici lucrări, capacitatea omului de a se concepe altul decât este. Avem, noi oamenii, o natură reală, ceea ce suntem şi o alta a lui ceea ce credem că suntem. Dacă reprezentăm grafic, sub formă de unghi cele două realităţi, acesta descrie ceea ce Gaultier numeşte indicele bovaric, care poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de individ. Atunci când distanţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce credem că suntem depăşeşte o anumită limită, bovarismul, ca în cazul celei care i-a dat numele, devine patologic. Emma a pierdut, pe baza anumitor predispoziţii şi influenţată de lecturile sale, contactul cu realitatea îmaginându-se o cu totul altă persoană decât este; mai mult lumea în care trăieşte este una imaginară şi nu cea „adevărată”.

Dar nu numai oamenii o pot lua razna ci grupurile, naţiunile, societăţile bovarizează la rândul lor, percepându-se altele decât sunt. În treacăt, societăţile se pot afla sub influenţa exagerată dar inconştientă a trecutului sau/şi a străinătăţii. (Probabil societatea românească, de vreo 200 de ani bovarizează în ambele sensuri.)

Aceasta este psihologia şi istoria, însă autorul studiului este filosof. Întrebuinţând argumentele timpului său, luate din Kant, Schopenhauer şi Nietzsche ajunge la concluzia că nici în metafizică lucrurile nu stau altfel: Fiinţa şi, odată cu ea observatorul acesteia, nu pot fi cunoscute. Argumentele sunt multe şi elaborate (recunosc că nici nu le-am înţeles pe toate), aici doar unul dintre ele: Fiinţa, care este un Unu, pentru a se cunoaşte, trebuie să se scindeze, să desprindă din ea însăşi un observator care să analizeze, or astfel nu ar mai fi Unu. La fel şi persoana, nu se poate cunoaşte integral pe sine, pentru că odată scindată este altceva decât luată ca întreg. Şamd. Deşi a plecat de la bovarism văzut ca o deficienţă, ca un fel patologic de a fi în lume, autorul ajunge la concluzia că lucrurile nu pot sta altfel: suntem (ca indivizi şi societate) condamnaţi să fim bovarici, atâta timp cât nu ne putem cunoaşte integral pe noi înşine, societatea în care trăim, lumea în care existăm. Emma Bovary doar a exagerat, însă în proporţii mai mari sau mai mici, individual sau la nivel de grup, nu putem cunoaşte Adevărul. Aceasta nu este o deficienţă de percepţie ci efectul unei concluzii care m-a apropiat de această carte: Adevărul nu există.

Nu doar Adevărul (obiectiv) nu există, dar nu există nici alţi piloni ai gândirii occidentale, de orice natură ar fie ea, filosofică sau religioasă. Nu există cunoaştere completă a realităţii autentice şi nu există şi nici libertate. Dacă despre inexistenţa libertăţii aşa cum este înţeleasă aici am mai pomenit, să încerc să surprind câte ceva din ideile autorului despre imposibilitatea cunoaşterii. Expresia optimismului occidental în capacitatea de cunoaştere a omului este ştiinţa or Gaultier demolează fundamentele acesteia. Motorul cunoaşterii este dorinţa omului de a fi fericit şi, prin extensie, nemuritor, punând în slujba acestei dorinţe secrete entuziasmul şi puterea sa de muncă în vederea descoperirii legilor naturii. Dar dacă descoperă vremelnice adevăruri, omul rămâne în esenţa sa, nefericit. „Păcălit de acest miraj (al cunoaşterii) omul se străduie, iar grija constantă de a-şi face existenţa mai bună îl duce la crearea ştiinţelor. Pune mâna pe forţele naturale, care vor trebui să le cruţe pe ale sale, şi ajunge, prin mii de invenţii, să-şi înmulţească bogăţiile în proporţii de necrezut. Dar, în acelaşi timp, sensibilitatea lui se deplasează: neplăceri şi supărări pe care nu le cunoştea năvălesc asupra lui. Ceea ce-i era indiferent îi face rău. Numărul nevoilor creşte odată cu bogăţiile. Ajunge să-şi piardă facultatea de a mai resimţi vreo nevoie şi cade în plictiseală.” Astfel, deşi îndeobşte despărţite, dacă nu chiar puse în opoziţie, religia şi cunoaşterea (prin ştiinţe) răspund aceluiaşi scop: să aducă omului o iluzorie putere, sens, fericire aici pe Pământ şi, eventual, nemurire într-o altă existenţă. Prin credinţă pur şi simplu sau prin credinţa în Adevăr (Gaultier constată în timpul său o religie a Adevărului prin ştiinţă, a progresului, care nu a dispărut nici în timpul nostru). Cercetătorul realului vrea să-şi sporească bucuriile, dar nu reuşeşte decât să sporescă ştiinţa. Ca şi când ar fi în slujba altcuiva, aşa cum omul care iubeşte era pus de Schopenhauer în slujba unui Geniu al Speciei. „Omul se crede dăruit cu puterea de a putea modifica Universul în avantajul său; se întâmplă acum, ca şi altădată, că el se concepe altul decât este şi, în timp ce-şi împinge către această finalitate egoistă întreaga energie, el dezvoltă o forţă care este utilizată pentru o finalitate străină.” Mânaţi de iluzii, vom continua la nesfârşit să cunoaştem, să credem, să iubim sperând că vom atinge vreun liman care rămâne, însă, mereu îndepărtat.

Emma nu are să ne dea, prin Gaultier, numai veşti proaste. Atâta timp cât boala de care suferă ea este a noastră, a tututor, ea face parte din natura umană şi va trebui să ne-o asumăm. Suntem nevoiţi să trăim cu ea, de această dată cu mai puţine iluzii şi, cum aveau să spună existenţialiştii care l-au urmat pe autorul studiului, mai autentic.