Bovarism (II)

Dacă bovarismul, aşa cum îl înţelege Jules de Gaultier în lucrarea cu acest titlu, este o caracteristică universală, atunci merită cercetat care sunt şi caracteristicile sale nepatologice. Punctul de plecare în acest demers este convingerea, susţinută prin argumentele filosofiei, că lumea în care trăim este exclusiv una fenomenală, nu are niciun miez (Absolut, numen etc.)  şi, în absenţa acestuia orice cunoaştere este relativă, sau cum aveau să spună postmodernii, toate discursurile sunt echivalente epistemologic. Din orice parte ai porni cunoaşterea şi oriunde ai ajunge cu ea, „există identitate între a cunoaşte lucrurile şi a le cunoaşte altfel decât sunt.”  Din fericire, poate, (altfel nu am fi avut I-phone şi nici I-pad) majoritatea oamenilor nu este conştientă că orice miză este falsă, că orice efort zadarnic, că toate drumurile se pierd în deşert. Prin elanuri entuziaste, oamenii crează permanent prin efort realul fără să bage de seamă că Adevărul luat îndeobşte drept scop a devenit un mijloc al unui un scop care nu este al lor. 

Dar ceea ce facem iluzionându-ne, ne salvează existenţa pe mai multe planuri. Unul dintre ele: perceperea bovarică a lumii, altfel decât este, este tocmai reflexia acesteia. Atâta timp cât lumea este dinamică, polimorfă, în permanentă schimbare, raportarea flexibilă la ea, niciodată fermă, dogmatică, este un semn de înţelepciune. Stagnarea, contemplarea imobilă a lumii, este echivalentă cu deconectarea de la devenirea realului, conducând, în cele din urmă la inadaptare şi degenerescenţă.   

Or, din acest punct discuţia pentru Gaultier nu se mai pune în termeni de Adevăr, ci de utilitate. Eu am văzut aici o apropiere cu construcţioniştii contemporani (Gergen) care consideră adevărul, raţionalitatea, Dumnezeu etc. ca expresii ale utilităţii particulare, într-un anumit moment, a unui anumit grup de oameni. Răsturnarea de perspectivă relansează toată discuţia despre cunoaştere şi sens şi-i aşează pe „bovarici” în avangarda cunoaşterii. Cercetarea de sine, a naturii, posibilitatea ştiinţei, influenţele istorice, progresul au rost din perspectiva utilităţii chiar dacă se dovedeşte o iluzie din cea a Adevărului. „Dacă adevărurile nu sunt nimic prin ele însele, dacă ele nu închid nicio realitate, în aşa fel încât nu există adevăr obiectiv, ele îşi arată resorturile, aparate de mişcare şi inhibiţie în acelaşi timp, prin intermediul cărora realitatea se formează şi se mişcă şi fără de care nu ar mai exista realitate. Credinţa în existenţa adevărului, absurdă din punct de vedere intelectual, condiţionează existenţa realului, care se întemeiază pe arbitrar şi iraţional.” Medicina, de exemplu, crează, incontestabil produse utile prezervării sănătăţii, însă nu aduce niciun adevăr despre moarte, viaţă, suflet etc. care rămân probleme permanent deschise. La urma urmei, nu adevărul îi „mână în luptă” pe cercetători, ci altceva. „Trebuie deci să recunoaştem că pentru cea mai mare parte a umanităţii bucuriile şi suferinţele legate de senzaţie şi de derivatele ei sînt atît de puternice încît ele explică toate eforturile încercate pentru a spori şi întări stările de bucurie, pentru a diminua şi aboli stările de suferinţă. Binefacerile provizorii dar imediate, aduse în orice moment al evoluţiei istorice şi în toate ocaziile prin industria inteligenţei, explică suficient faptul că umanitatea a considerat cunoaşterea drept un mijloc de ameliorare a vieţii şi, deşi cea mai mare parte a dezvoltărilor precedente a avut ca obiect să ne facă să vedem că această credinţă e o iluzie, nu e cazul, din punct de vedere intelectual, să credem că această iluzie ar putea dispărea.” Revenind la punctual anterior de vedere, se constată că adevărurile astfel descoperite nu supravieţuiesc utilităţii lor (creştinismul însuşi urmând să aibă o asemenea soartă, adică să dispară atunci când nu va mai fi util). Dar chiar şi aşa, într-un anume sens, între timp, omenirea va fi progresat.

Cumva, Gaultier răspunde întrebării Cum e posibilă cunoaşterea în absenţa Adevărului? şi prin aceasta este un gânditor al timpurilor noastre confuze, pentru noi, invadaţi de prea multe adevăruri, prea multe „certitudini” efemere, dar goliţi de Absolut. Studiul lui Gaultier nu are propriu-zis o concluzie. El a şi menţionat că nu urmăreşte să aplice o reformă de niciun fel ci doar să pună la dispoziţia spectatorilor o lorgnetă prin care oamenii să perceapă mai corect spectacolul lumii. Unul din multele lorgnete pe care omul contemporan le are la dipoziţie pentru a-şi afla, sau alege, dacă este curios, locul în lume.