La sfârşitul unei călătorii cu autobuzul un companion a lăsat să-i cadă biletul pe trotuar. Nu l-a aruncat, ci doar l-a lăsat în seama gravitaţiei pentru ca bucăţica de hârtie să se ducă acolo unde ar şti ea mai bine că îi este locul. Iar aceasta i-a părăsit mâna cu acelaşi firesc neforţat cu care o frunză se desprinde din copac, toamna. Totul era absurd de la locul său, de un absurd absolut natural. Omul nu forţa nimic, a făcut totul ca şi când ar fi respirat, fără să bage de seamă. Părea atât de neimplicat în gestul său încât sunt convins că nici măcar nu ştia că face ceva reprobabil. Nu era de condamnat că încalcă o regulă pentru că pentru el acea regulă nu exista.
La Cabana Curmătura de la porţile Pietrei Craiului l-am întrebat pe cabanier unde are coşul de gunoi şi mi-a spus că nu are aşa ceva: resturile trebuiau duse în vale, oriunde s-ar fi aflat aceasta, şi aruncate acolo la coş. De fapt, aşa-i pe munte: îţi strângi resturile într-o pungă şi o porţi după tine zi după zi până când gunoiul îşi găseşte sfârşitul cuvenit. Ştiau această regulă şi slovacii cu care am coborât din Făgăraş: una dintre fete nu băgase de seamă coşul de gunoi de la cabana din munte şi şi-a mai cărat punga cu resturi agăţată de rucsac încă 20 de kilometri până în primul sat.
Nu sunt un fanatic al respectării mediului dar cred că încep să înţeleg că ecologia nu se referă doar la aer şi ape. E semnul unui respect de sine.
Finalul reprezinta cea mai frumoasa definitie a ecologiei :).
RăspundețiȘtergerePoate chiar si cea mai apropiata de esenta!