Suntem condamnaţi să iertăm

Cei generoşi iartă pentru binele greşiţilor lor. Sunt unii oameni care nu suportă faptul că un gând rău sau doar mai apăsat asupra altora i-ar putea umbri pe cei vinovaţi. Şi atunci îi iartă, luându-le cocoaşa condamnării de pe spate, chit că de cele mai multe ori celor iertaţi le era indiferent gândul judecăţii.
Nouă, celorlalţi, ne rămâne iertarea pentru noi înşine. Iertarea egoistă.
Însă, oricum am fi în adâncul sufletului, mai devreme sau mai târziu, vom ierta. De preferat să nu fie prea târziu.

Confundată de multă lume cu uitarea sau cu împăcarea, iertarea nu este nici una nici alta. Nu este un lucru pe care-l facem pentru alţii; este un dar făcut nouă înşine. Ea se află, ca orice vindecare, la intersecţia dintre iubire şi dreptate.
Pentru a recunoaşte că am fost nedreptăţiţi de cineva, alegând însă renunţarea la resentimente sau la dorinţa de a pedepsi, este nevoie de un înalt grad de maturitate emoţională şi etică. Este o modalitate de a ne elibera de senzaţia de oprimare şi o afirmare plină de speranţă a capacităţii noastre de schimbare. Dacă putem renunţa la preocupările şi pseudoexplicaţiile înrădăcinate în trecut, suntem liberi să alegem atitudinile cu care să înfruntăm prezentul şi viitorul. Aceasta implică o exercitare a conştiinţei şi a determinării – un antidot sigur la sentimentele de neajutorare şi nelinişte care stau la baza celei mai mari părţi din nefericirea noastră.
Când contemplăm inevitabilele pierderi pe care trebuie să le integrăm vieţii noastre, felul în care jelim şi înţelesul pe care îl atribuim experienţei noastre determină modul în care înfruntăm viitorul. Obiectivul este să ne păstrăm speranţa.
(...) Împăcarea cu propriul trecut este, inevitabil, un proces de iertare, de desprindere, cea mai simplă şi mai anevoioasă dintre toate strădaniile omeneşti. Este deopotrivă un act de voinţă şi unul de capitulare. Şi adesea pare imposibil, până în momentul în care îl facem.

(Gordon Livingston - Prea devreme bătrân, prea târziu înţelept)

Cu toate că

„Şi cei care au iertat, şi cei care n-au iertat, şi cei care au uitat, şi cei care încă mai visează la răzbunare, şi cei care mai au coşmaruri, şi cei care trec senini mai departe, şi cei care au murit neîmpăcaţi, toţi, da, toţi nu pot face neîntâmplate cele care s-au întâmplat”.

(Părintele Iustin Pârvu)

Aşadar să ne împăcăm cu rănile, să fim conştienţi că cicatricile sunt acum parte din fiinţa noastră şi de aceea să le mulţumim celor care ni le-au făcut şi să mergem mai departe. Pentru noi şi speranţa noastră.