Un adevăr spus prin muzică pare mai adevărat decât unul transmis doar prin cuvinte.
Aşadar este o poveste între tine şi filele memoriei tale
O poveste între tine şi realitate
O poveste între tine şi oricine
O poveste între tine şi mine.
Suntem eroii propriilor noastre poveşti şi noi ne alegem rolul pe care îl jucăm în acestea. De obicei, şi ar fi bine să fie aşa, preferăm să fim Făt Frumos, Ileana Cosânzeana ori fiul de împărat. Însă, din păcate, uneori preferăm să fim paji ori bufoni la curtea unui suveran de carton.
Nu percem realitatea nemijlocit, direct, ci prin intermediul acestei ficţiuni create de cele mai multe ori inconştient. Vestea bună din această observaţie este că dacă asupra realului nu putem acţiona cu foarte mult succes, povestea din mintea noastră, a noastră fiind, poate fi modificată după bunul plac. Nu este uşor dar este eficient. Printre altele, acest proces poate fi denumit şi reîncadrare (sau redefinirea cadrului).
De aplecat pe mai târziu asupra ultimelor versuri ale cântecului:
But in the fiction of the space between
Sometimes a lie is the best thing
Sometimes a lie is the best thing
Ajungând la poveste ... şi din altă perspectivă
RăspundețiȘtergereUnii dintre noi nu înţelegem rostul poveştilor decât până la o limită, aceea de pregăti atmosfera de somn copiilor. Şi mergem mai departe întrebându-ne: „de ce să ameţim un copil spunându-i că există prinţi, prinţese, vrăjitoare, iele, zâne, duhuri, zmei, strigoi, elfi şi balauri, ca apoi după ani de zile să-i anunţăm că erau doar poveşti de noapte bună?”...
Recunoaştem, nu-i aşa, asemenea raţionament?
Alţii au mers şi mai departe, anume că înafară de atmosfera pregătirii somnului, poveştile, prin morala şi acţiunile lor, sunt integrate la nivelul mecanismelor psihologice şi pregătesc astfel copiii pentru viaţa care-i aşteaptă, viaţă în care acele creaturi de care vorbeam există într-un fel sau altul. Astfel, poveştile devin formule magice prin care părintele vorbeşte despre viaţă, despre convingerea că prin curaj, credinţă şi gândul bun putem învinge duhurile rele ale vieţii de zi cu zi, iar finalul fericit învaţă că putem răzbi să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi.
„Moş Crăciun există, numai să-i trimiţi o scrisoare...” Fireşte, într-o traducere pentru adulţi spunem „fă ordine, formulează şi expune cât mai clar şi concret dorinţa, apoi toate resursele se vor organiza în vederea aducerii sale la îndeplinire”.
Şi noi adulţii avem nevoie de poveşti, ca şi copiii. Trăim într-o lume a poveştilor în care ne simţim bine. Pentru unii poveştile sunt bârfele, vorbele de clacă ori televizorul, pentru alţii un tablou, privirea unui sfânt prinsă în pictura unui perete de biserică, o bucată muzicală este însăşi o poveste. Aşa cum arta este un fel de a povesti...
Dincolo de tâlcul lor, de efectul psihologic...
Dacă poveştile din copilărie sunt adevărate? Dacă poveştile sunt relatări ale întâmplărilor petrecute cândva? Relatări dintr-o lume în care multitudinea dimensiunilor, formelor, culorilor, sunetelor depăşesc senzorialul uman care nu le poate percepe în adevărul lor, la care anumiţi oameni au avut acces? Dacă ielele şi elfii, de exemplu există şi sunt tocmai spiritele florei şi faunei acestui pământ?
Rolul poveştilor în viaţa noastră nu esenţial, ci fundamental. Am pomenit de Făt Frumos şi Ileana Consânzeana şi poate aceste presonaje conduc la un anumit tip de interpretare, la cea la care te-ai gândit tu, Alina. Este aceasta povestea din exteriorul nostru, cum îi spun eu aşa, la repezeală.
RăspundețiȘtergereSă-ţi mai spun ceva despre un tip de poveste despre care ai pomenit tu, cea vehiculată prin mass-media: Pe vremea când eram reporter, şeful meu de secţie, atunci când veneam cu ştirea de pe teren, îmi spunea: „Scri-o ca şi când ai spune o poveste. Dacă nu povesteşti, oamenii nu te vor citi!” Exact ce spuneai tu – mass media ca povestitor care s-a adaptat unei nevoi fundamentale a oamenilor: aceea de a asculta şi de a trăi poveşti.
Şi pentru că mi-ai oferit prilejul de a-ţi răspunde, revin asupra perspectivei mele: Povestea din mintea nostră, povestea pe care o trăim. Am avut surpriza să discut cu cineva cu care am împărtăşit aceeaşi experienţă şi să îmi dau seama că trăiam poveşti diferite – sau cum se mai spune „eram din alte filme”. Există în sociologie şi în psihologia socială termenul de profeţie autoconfirmantă: cursul evenimentelor în care suntem implicaţi este determinat de atitudinea noastră faţă de ele. Sau exprimat mai concis prin aşa-numita Teoremă a lui Thomas: „Dacă oamenii definesc o situaţie ca fiind reală, atunci ea devine reală prin consecinţele pe care le are”. Partea esenţială este cea de definire, de percepere a realităţii, a modului în care se reflectă aceasta în minte. Iar rezultatul acestei definiri este povestea pe care o trăim şi de care mai niciodată nu ne dăm seama.
Dar, revenind la ce ai spus tu, există o mare bătălie pentru minţile noastre: de la părinţi, profesori, oameni de artă, firme care vor să ne vândă ceva, de fapt toţi cei care ne vor banii, oameni politici ori lideri spirituali, cei care ne iubesc sau vor ceva de la noi, fiecare încearcă – cu bune sau rele intenţii – să ne inoculeze „povestea” lui făcându-ne să credem că a lor e adevărată şi a noastră nu, a lui e cea bună iar a noastră nu.
Când am mai pomenit cândva despre asta, am atins şi problema seducţiei: într-o poveste de dragoste are loc acelaşi proces. Cineva încearcă să-i impună celuilalt propria viziune asupra vieţii şi a viitorului iar dacă reuşeşte înseamnă că „l-a cucerit”. Va urma apoi validarea acelei viziuni în confruntarea cu realitatea. Din această perspectivă mi-a plăcut cântecul din clip şi versurile citate:
There is a fiction in the space between
You and reality
There is a fiction in the space between
You and me
Aşadar, acţionăm în funcţie de povestea pe care o avem în cap nu de realitate. Sau mai bine spune Tracy Chapman: între noi şi realitate se află povestea. Şi atunci, cine schimbă povestea (noi sau alţii, de preferat noi pentru că se presupune că noi ştim ce este cel mai bine pentru fiinţa noastră) ne face să acţionăm într-un sens sau altul. Acest lucru nu e neapărat rău. Învăţarea este sau ar trebui să fie un proces de învăţare a noi poveşti pentru a ne fi mai bine. Depinde numai de noi şi de vigilenţa noastră ca poveştile să fie într-adevăr ale noastre, să fie spre binele nostru.
Dar cum se schimbă o poveste? Prin cuvinte.
Dar asta este, de acum, altă poveste...
Revin la un comentariu suplimentar la ceea ce ai spus tu, Alina. Mi s-a întâmplat ceva în ultimele zile care mă face să cred că mai există şi poveştile exterioare în viaţa noastră, cele cu „adevărat” poveşti. Care poate există pentru că într-adevăr credem în ele. (Este un film despre asta, The Secret, poate voi vorbi aici despre el.) Că ielele chiar vieţuiesc prin păduri, numai să te opreşti să le vezi.
RăspundețiȘtergere:)
RăspundețiȘtergereSunt si alte genuri de povesti care exista, desi ne incapatanam sa nu credem in ele.
Si daca tot ai pomenit de IELE...
Ielele se arata prin poienile padurilor, la raspantii, pe potecile damburilor, prin iarba campului, iar daca atunci cand iti apar in cale, te opresti sa le privesti jocul, iti vor lua mintile. ;00
Si mai spune mitologia populara romaneasca inca ceva: vrajesc, prin cantecul, vesmintele si prin dansul lor pe barbati, asupra carora au puteri nefaste, lasand in urma cercuri arse trasate perfect pe pamant.
Ielele exista, Ovidiu, nu numai in mitologie. Este o idee deplasata pe un astfel de blog, dar nu ma pot abtine sa-mi spun parerea, care sigur ca are si argumente in spate. Astfel, intr-alta traducere, ielele sunt fiinte spirituale mai evoluate decat noi, cei ce traim in tridimensional. Au rostul lor pentru care ni se fac vizibile din dimensiunea lor, pot fi vazute sau auzite de unii oameni care detin capacitati perceptive deosebite. Imaginea lor, acele aparente hori in care danseaza sunt de fapt vartejele produse in patrudimensional, pe care mintea umana nu le poate intelege, reducandu-le la imaginea de cerc sau sfera.
Cantecele lor care insotesc dansul..., sunt sunete care inafara senzorialului nostru au efect gen pierderea mintilor, sunt sunetele emise sub 40 hz sau peste 20.000 hz, care pot deveni fatale, emise puternic si insistent.
Daca mitologia (romaneasca) nu este produsul pur al imaginatiei?