Haosul ca ordine dezirabilă

Un film, probabil nu unul de top, m-a pus pe gânduri. Se numeşte Pleasantville, un film care mi se pare că are nişte idei bune în spate, prezentate însă „americăneşte”, destul de comercial. Un puşti din anii 2000 ajunge în realitatea unui soap-opera al anilor ”50, un orăşel tipic în care toate lucrurile sunt „drăguţe”, „în regulă”, „aşa cum trebuie să fie”. Aici nu se întâmplă lucruri rele dar, corelativ, nici lucruri bune. Nu există ură dar nu există nici dragoste; nu există greşeală dar nu există nici performanţă; nu există suferinţă dar nu există nici creaţie. Unde nu există viciu, virtutea nu are niciun sens. Impresionantă – filosofică – această idee că dacă alungăm complet răul din viaţă, împreună cu el alungăm şi tot binele. Rămâne o viaţă „drăguţă”, ca o apă distilată, fără săruri şi de asta inutilă.

În imaginea filmului realitatea din Pleasantville este prezentată la început doar în alb-negru, ca filmele de la mijlocul secolului. Pe măsură ce acţiunile celor doi tineri tulbură realitatea din comunitatea încremenită, încep să apară culorile, ici şi colo: flori, maşini, oameni. Tot ceea ce este atins de pasiune capătă culoare după ce înainte era tern şi, într-un anumit fel nu exista. Cărţile din biblioteci erau formate numai din coperţi şi pagini albe, până în momentul în care cineva din afară, care apucase să le citească odată, le povesteşte. Orice are însă un preţ: lucrurile ies din albie, apele se tulbură; pasiune nu înseamnă doar iubire ci şi gelozie, creaţia este însoţită de invidie, schimbarea are câştigători dar şi perdanţi. Cei din urmă nu cedează fără luptă şi, cât timp mai au puterea, încearcă să-şi păstreze poziţia dominantă, prin orice mijloace. La un moment dat, în timpul unui proces, noua stratificare socială este frumos ilustrată prin aşezarea publicului: la balcon cei coloraţi, la parter cei necoloraţi. Filmul exprimă prin imagini frumoase şi de multe ori cu umor un adevăr axiomatic: stagnarea nu este bună, curgerea da, chiar dacă cea din urmă pare că nu duce nicăieri. Dacă mişcarea şi schimbarea par a nu duce nicăieri, stagnarea cu siguranţă nu duce nicăieri.

Însă dacă dezechilibrul este bun, cum poate fi obţinut acesta? Se sugerează aici câteva căi: iubirea, creaţia, cultura. Într-o acoladă cuprinzătoare, pasiunea pentru ceea ce faci, pentru viaţă şi ceea ce implică ea.

Ne-am (m-am) obişnuit să asimilăm binele cu ordinea şi răul cu dezordinea şi cu haosul. Pleasantville răstoarnă credibil această reprezentare. Poate nu ar fi chiar extraordinar într-o lume haotică însă una încremenită ar fi cu siguranţă un iad plictisitor.

Din film: - Am 40 de ani. Nu ar trebui să fie aşa. – Nu ar trebui să fie în niciun fel.

De o parte şi de alta

Exemplul pe care vreau să îl dau este unul nespectaculos, cotidian aproape. Nici măcar nu este un exemplu, este o situaţie de fiecare zi dar cu toate acestea realitatea pe care o exemplifică mă fascinează permanent. 

În fiecare moment trăim în lume dar aceasta e numai lumea noastră, complet diferită de a altora. Accept acest lucru în multe privinţe, dar uneori mi se pare că opera de artă este drumul cel mai scurt între oameni, puntea de înţelegere dintre ei. Opera de artă pare că trancende diferenţele şi crează legături profunde între suflete, dincolo de distanţe, de culturi, de triburi ori clanuri. Ce poate fi mai nemijlocit decât o melodie, un tablou, o sculptură, o metaforă, un parfum? Ori un film. Par a fi lucruri primordiale, atomi ai culturii din care abia mai apoi construieşti - şi fiind un început poţi construi o cale împreună ori diferită de ceilalţi. 

Se pare că aceste cărămizi primordiale, în măsura în care există, trebuie căutate în altă parte.

Era o vreme când aveam mai mare încredere în filme şi în cărţi pentru că aici „ţi se povesteşte” acţiunea, de multe ori eşti îndrumat de autor, scenarist, regizor etc. pe calea pe care „trebuie” să o urmezi spre concluzia la care „trebuie” să ajungi. Mă vedeam - şi mă aşteptatm ca fiecare să se simtă astfel - ca un spectator ignorant şi inocent dar animat de bună credinţă, cu mintea deschisă pentru a primi „mesajul” (unul singur, cel „bun”) transmis de mediu (carte, film, concert) ori personal de către autor. Şi atunci când aveam confirmarea că interpretarea este cea corectă, prin suprapunerea cu modelul, eram mulţumit. Găsisem comoara, urmând indiciile. Iar altcineva va descoperi aceeaşi comoară, urmând aceleaşi indicii.

Lucrurile stau, evident, altfel. „Cum, nu auzi, nu vezi, nu înţelegi?” Nu există nemijlocit în nimic. Totul este mijlocit de minte, de ceea ce preexistă acolo. Nu există spectator complet inocent şi complet ignorant. Nu există „mesaj bun”. Există doar mesaj. Semnificaţia ataşată acestuia e a fiecăruia. 

Vorbeam de un exemplu. Este vorba despre modul extrem diferit în care două persoane văd un film. Felul în care concepţia asupra lumii stabileşte concluziile care par evidente pentru oricine. Numai că nu sunt astfel;  sunt evidente doar pentru fiecare persoană în parte. Aici şi aici. Cred acum că dacă cea de a doua interpretare aparţine tocmai scenaristului şi regizorului, aceasta nu dă o greutate covârşitoare concluziei sale. Mesajul i-a aparţinut doar până în momentul în care l-a exprimat. Din clipa în care i-a dat drumul în lume, opera sa aparţine lumii. Lume care nu există ca „lume” ci doar sub forma indivizilor, cei care fac din el ce se pricepe fiecare mai bine. 

Probabil nu există Umanitate. Există desigur triburi şi clanuri până şi în modul în care îl ascultăm pe Ceaikovski. Cum spunea o reclamă: „Suntem toţi diferiţi. Din fericire.”

Bob de suflet

Un scandal recent care priveşte şi presa românească m-a făcut să-mi aduc aminte de vremurile în care eram ziarist. Meseria, în sine, lăsând de o parte faptul că este extrem de obositoare, este una onorabilă. Îmi amintesc cu plăcere din acea vreme că puteam, realmente, să fac bine. Dacă un om venea cu o problemă o cercetam şi ajungeam la o soluţie. Nu era complicat, dăruiai bucurie şi primeai recunoştinţă. Reversul era, pentru mine, că dobândeam un sentiment al puterii care nu dă bine nicicând, care te face să îţi pierzi la un moment dat contactul cu realitatea.

Dar ce mi-am adus aminte acum a fost nu frumuseţea meseriei ci lumea în care aceasta există. Este o lume dură, urâtă, ca loc geometric al tuturor marilor forţe ale societăţii: politice, economice, influenţe şi puteri de tot felul. De aici nu are ce să iasă frumos şi pur. Pentru mine au fost momente când a trebuit să aleg. Uneori mi s-a impus să aleg, alteori am simţit că nu mai aveam eu ce căuta în locul în care eram. Profesional, moral sau existenţial – eu-l tău refuza tot ceea ce trebuia să faci, ce eram obligat să fac. Prin extensie, cu aceste amintiri în minte, gândesc acum că există ceva în mine (nu ştiu dacă în fiecare) ceva mic, aşa cum spune Scriptura, mai mic decât un bob de muştar, care nu mă lasă să fac ceea ce nu vreau. Este ca o albie a normalităţii în care şuvoaiele care se scurg de pe versanţi se strâng şi iau calea mării. Pe acolo, şi nu pe altă parte.

Teoria de sorginte New Age spune că putem fi orice; doar trebuie să ne alegem drumul şi să avem destulă voinţă pentru a-l urma. Ceva adevăr este aici, dar nu e tot adevărul. Bobul de muştar, locul în care se prind cele mai adânci rădăcini, miezul dur care spune într-un fel ciudat „Nu” atunci când toate o spun „Da”, e de nepătruns. Sau dacă pătrunzi şi acolo, dispari ca individualitate şi în loc de a deveni şuvoi în albie eşti doar luat de ape.

Desigur, observaţia asta are o explicaţie psihologică - Freud vorbeşte de „stânca biologică a inconştientului”, sociologică, religioasă etc, dar asta nu face decât să întărească intuiţia existenţei acelui „ceva” inefabil.

Ca şi cum

Şi am mai învăţat, spuse Breuer, sau poate că e acelaşi lucru, că trebuie să trăim ca şi cum am fi liberi. Chiar dacă nu putem fugi de soartă, trebuie să vrem ca destinul nostru să se împlinească.

(...)

Nu subaprecia ce mi-ai dăruit, Josef. Nu subaprecia valoarea prieteniei, a faptului că ştiu că nu sunt un monstru, că ştiu că sunt în stare să ating şi să fiu atins. Înainte îmbrăţişam numai pe jumătate conceptul meu de Amor fati: mă antrenasem - mă resemnasem, mai bine zis - să-mi iubesc soarta. Dar acum, datorită ţie, datorită sufletului tău deschis, îmi dau seama că pot alege. Voi rămâne întotdeauna singur, dar ce diferenţă, ce diferenţă minunată - să aleg ce să fac. Amor fati - alege-ţi soarta, iubeşte-ţi soarta.

(Irvin D. Yalom - Plânsul lui Nietzsche) 

Ce viaţă am alege dacă am putea să o facem? Nu cumva pe aceeaşi, cu bucurie şi recunoştinţă, de această dată? Chiar poate exista o alta mai bună, atâta timp cât asta este?

Singur pe munte

Am fost, des, singur pe munte. Mulţi spun că este rău, nu este normal şi poate că aşa şi este. Dincolo de motivele concrete, absolut reale: accidente, atacuri ale animalelor, pierderea marcajului şi vor mai fi şi altele mai sunt şi o serie de natură social-psihologică. Singurătatea pe munte este cu adevărat singurătate: atunci când se rostogoleşte o piatră, şuieră vântul printre stânci ori croncăne un corb, sunetele astea au o cu totul altă rezonanţă: sună a pustiu, a neant. Eşti doar tu cu muntele şi cerul, ca la facerea lumii. Niciodată sunetele acelea nu sună la fel când eşti cu altcineva. Mai sunt şi altele: apar lucruri, evenimente, peisaje etc. care te copleşesc şi nu ai cui împărtăşi emoţia. Vor să iasă din mintea ta prin cuvânt şi nu au cum, nu au cui. 

În ciuda acestor - şi vor mai fi şi altele - dezavantaje absolut reale o ieşire de unul singur pe munte ar trebui experimentată de oricine. După o astfel de ieşire, vei putea merge cu oricine şi dacă nu vei găsi pe cineva, muntele îţi va fi mereu accesibil pentru că va fi acolo, numai pentru tine. Eşti independent, autonom. 

(Toate cu măsură. În noiembrie 1989 am dormit o noapte la Cabana Omu în Bucegi. Dimineaţa, când am plecat, prin zăpadă venea un om cu privirea rătăcită. Rătăcise drumul şi dormise o noapte în viscol, sub o stâncă. Avea mâinile băgate în nişte şosete de lână şi apa îi îngheţase în bidon. Cred totuşi că, dacă va fi scăpat cu minţile întregi, din acea noapte a devenit un om mai puternic.)

Bună seara, domnule Cioran!

Prin '90 nu auzisem de Emil Cioran; la o plimbare prin oraş, o copertă mi-a atras atenţia pe o tarabă. Am luat cartea în mână, era „Cartea amăgirilor”, am răsfoit-o şi am rămas uimit de ceea ce găseam în paginile ei. Fiecare literă de acolo era parcă săpată în piatră, piatră transformată mai apoi în lavă. 

Anii aceia au fost ani grei. Se prăbuşea la propriu o societate şi nu apărea nimic în loc decât nişte speranţe. Lumea care se pierdea în neant lua cu ea şi un mod de a vedea lumea lăsând în loc multe dezamăgiri şi, adesea, la rătăciri individuale ori colective. În plan personal, mureau oameni pe lângă mine, alţii înnebuneau, fiecare îşi vedea de noile drumuri care se deschideau în faţă. Disperat, nu ştiam cum să ies din neant şi în Cioran am găsit un model care nu-mi arăta cum se iese de acolo ci cum poate fi transformat răul din lume şi din propriul suflet în energie din care să faci binele. Parcă erau flăcări în întuneric care dădeau forţă, lumină, căldură. 

Ulterior, după cochetarea instituţionalizată sau nu cu filosofia, pasiunea pentru „filosoful” Cioran s-a mai domolit. A rămas însă o admiraţie pentru modul în care verbul cucereşte, despre cum metafora, ascuţimea formei, străpunge platoşele minţii şi dă naşterea revoltei ori entuziasmului (totuna?). Iar entuziasmul ţine adesea loc de soliditate a sistemului filosofic, trecător şi el ca şi orice gând, de fapt.

Să învăţăm a trăi lucrurile pe deasupra lor, să le integrăm, să trăim prin transcendenţă, iar când ne abandonăm lor s-o facem pentru a le exploata, nu pentru a fi înghiţiţi de ele. Să iubim, să savurăm şi să suferim pentru ca destinul nostru să poată deveni destin pentru alţii: altcum femeia, muzica şi boala nu vor fi decât tot atâtea prilejuri de căderi. 

Oameni ai luminii

care îţi arată calea şi te învaţă să zbori.

Atenţie la cai!

Despre priorităţi.



Zangra ~ Jacques Brel

Je m'appelle Zangra et je suis lieutenant
Au fort de Belonzio, qui domine la plaine
D'où l'ennemi viendra qui me fera héros!

En attendant ce jour, je m'ennuie quelquefois.
Alors, je vais au bourg, voir les filles en troupeaux,
Mais elles rêvent d'amour et moi ... de mes chevaux.

Je m'appelle Zangra et déjà capitaine
Au fort de Belonzio, qui domine la plaine
D'où l'ennemi viendra qui me fera héros!

En attendant ce jour, je m'ennuie quelquefois.
Alors, je vais au bourg voir la jeune Consuelo,
Mais elle parle d'amour et moi ... de mes chevaux.

Je m'appelle Zangra, maintenant commandant
Au fort de Belonzio, qui domine la plaine
D'où l'ennemi viendra qui me fera héros!

En attendant ce jour, je m'ennuie quelquefois
Alors, je vais au bourg, boire avec Don Pedro.
Il boit à mes amours et moi ... à ses chevaux.

Je m'appelle Zangra, je suis vieux colonel
Au fort de Belonzio, qui domine la plaine
D'où l'ennemi viendra qui me fera héros!

En attendant ce jour, je m'ennuie quelquefoi.s
Alors, je vais au bourg, voir la veuve de Pedro,
Je parle enfin d'amour mais elle ... de mes chevaux.

Je m'appelle Zangra, hier trop vieux général.
J'ai quitté Belonzio, qui domine la plaine
Et l'ennemi est là, je ne serai pas héros.
~~~
["Les Bourgeois" - 1962]

Conştiinţa opusă sentimentalismului

Spune ceva aici Camil Petrescu, ceva al cărui înţeles am senzaţia că îmi scapă:

„Alte specii, tot aşa de false, sunt în general bunătatea celor amabili şi indulgenţi, a imensei majorităţi a oamenilor săraci, a chefliilor generoşi, a poeţilor trişti, a romancierilor duioşi, a cititorilor sentimentali. Mai ales sentimentalismul e un indice scăzut de tot, nu departe de perversiune (dacă aceasta o fi existând) pe scara morală. În afară de conştiinţă, totul e o bestialitate. Şi sunt nenumăraţi oameni care, în bucuriile lor, în tristeţile, în surâsurile, în pasiunile lor, în ideologia, în generozitatea, în dragostea, în indulgenţa lor, în gingăşia lor, sunt numai bestiali.”

Sentimentalismul ca indice scăzut pe scara morală... În afară de conştiinţă, totul e bestialitate...Hm!