Actualitate

Prin toamna lui 1991, proaspăt admis la Sociologie-Politologie, am fost oprit pe stradă de un ziarist de la televiziune care m-a întrebat ce părere am de protestele aflate în plină desfăşurare la Bucureşti. Minerii descinseseră în capitală şi solicitau violent debarcarea premierului. Atunci când am fost întrebat cum văd sfârşitul crizei, am răspuns rânjind: „Trebuie ca Petre Roman să demisioneze!”. Îi uram atât de mult pe cei aflaţi atunci la guvernare încât aş fi fost de acord să vină şi ruşii ori chinezii să-i alunge. Roman a demisionat curând sub ameninţarea lămpaşelor dar de atunci mi-a fost tot mai ruşine de ceea ce am gândit şi am spus.
Ceea ce se întâmplă de câteva zile m-a făcut să mă reflectez la acelaşi lucru. Nu am nicio simpatie politică, doar antipatii, dar dacă acum, cineva mi-ar mai pune aceeaşi întrebare, mi-aş exprima dorinţa ca instituţiile să funcţioneze. Există, ar trebui să existe, mecanisme, altele decât revolta, de exprimare a voinţei populare. Care voinţă, nici ea, nu mai este consecvente ci, mi se pare, din nou, ură pură. Altfel cum poţi să respingi fără apel, categoric, reformarea unui sistem - de sănătate în cazul de faţă - care ştii (oricine o ştie) cât de putred este? Dar urâm oameni şi este mai uşor să acţionăm sub imperiul urii decât să discernem ce au de spus, bun ori rău.