„Astfel a început existenţa melancolică a lui Adam şi a Evei, o existenţă pe care ei înşişi au ales-o de fapt. Au preferat diviziunea unităţii deoarece erau dornici de mai multă vitalitate decât simpla inocenţă oferită. Voiau o lume în care contrariile se înghesuie şi saltă, în care nu poţi fi niciodată sigur de ceea ce se va întâmpla. Dar această mare abundenţă are un preţ. Din momentul în care au mâncat din fructul cunoaşterii, au fost condamnaţi să sufere chinurile conştiinţei de sine, acea stare mentală care întreţine o agitaţie continuă, întrebări repetate, îndoială perpetuă.
Acesta este dublul tăiş al căderii. Pe de o parte, le-a revelat lui Adam şi Evei o viaţă mai animată, plină de abateri creative şi de clinchete. Pe de altă parte, i-a obligat pe primul bărbat şi pe prima femeie la o existenţă melancolică, o istorie personală plină de nelinişti chinuitoare şi întrebări care dor. Dacă suntem oneşti cu noi înşine, aceasta este exact încordarea pe care o simţim acum – între bucurie şi agitaţia însufleţită, suişurile şi coborâşurile neprevăzute ale vieţii şi tristeţea cauzată de insecuritatea cronică, îndoielile necontenite ale oricărei existenţe deschise în mod autentic în faţa oricărei noutăţi care urmează.
Aceasta este atunci căderea fericită, felix culpa. Doar prin prăbuşirea din armonia perfectă şi eternă se poate intra în cursul tulbure al timpului. Doar renunţând la existenţa fără moarte cineva poate experimenta viaţa veşnică. Gândiţi-vă. După ce Adam şi Eva au căzut, au simţit pentru prima dată în interiorul lor ce înseamnă bunătatea (puritatea). Au putut să afle aceasta doar trecând prin rău. De asemenea, doar după cădere au putut ei să ştie, în adâncul lor, ce este bucuria. Au putut să înţeleagă doar trecând prin suferinţă.”
(Eric G. Wilson - Împotriva fericirii)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu