Am un sentiment de teamă atunci când privesc la televizor violenţele de stradă. Nu este vorba de o ameninţare pe care o simt faţă de propria persoană: nu sunt acolo iar uneori evenimentele se petrec chiar în altă ţară, aşa cum a fost cazul Marii Britanii astă-vară. Privind haosul ieşind la suprafaţă şi inunând lumea pe care credeam că o ştiu, sunt îngrijorat că nu cunosc realitatea aşa cum este şi că viaţa pe care o trăiesc se va sfârşi. Este acelaşi sentiment de stupoare pe care îl am la cutremur: nu este tocmai o frică de moarte cât de ceva nenatural, necunoscut şi prin asta înspăimântător. Îmi aduc aminte din decembrie 1989 de scenele de la Bucureşti, actuala prefectură din oraşul meu flancată de TAB-uri ori găurile de gloanţe pe clădirile din Braşov. Acestea erau semne ale unei lumi care nu ar fi trebuit să existe, care nu avea loc în mintea mea dar care a ieşit de niciunde.
Ce se întâmplă acum, pare, cumva, mai grav decât la Revoluţie. Atunci ştiam relativ clar ce avea să urmeze; consideram că trăim atât de rău încât nu putea urma decât ceva bun. Eram ca nişte credincioşi care aşteaptau, după agonie, răsplata suferinţei lor. Acum însă, ascultându-i pe cei din stradă, nu aud decât dezamăgire şi furie. Cei mai optimişti repetă mantra alegerilor anticipate însă democraţia occidentală nu mai este în stare să promită nimic, ori ce promite nu mai crede multă lume. Aseară mă gândeam că aşa cum odată m-am culcat având un preşedinte şi m-am trezit având un altul, nu este exclus să adorm într-o democraţie şi să mă trezesc într-o dictatură. Se pare, totuşi, că la această oră mai am drept de vot.
Foto: Hotnews
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu