Fals manual de navigaţie

„Neo-stoicii Renaşterii, transformând curajul de a accepta soarta la modul pasiv (ca în vechiul stoicism) într-o luptă activă cu soarta, au pregătit de fapt calea de a fi a conformismului democratic din America. În simbolismul artei renascentiste, soarta este câteodată reprezentată ca fiind vântul ce suflă pânzele unei corăbii*, pe când omul stă la cârmă şi menţine direcţia atât cât poate fi menţinută în condiţiile date. Omul încearcă să-şi actualizeze toate potenţialităţile; iar potenţialităţile sale sunt inepuizabile. Omul este microcosmosul în care toate forţele cosmice sunt potenţial prezente, şi care participă la toate sferele şi toate nivelurile universului.”

(Paul Tillich - Curajul de a fi)

Frumoasă comparaţie care depăşeşte/se situează deasupra diferenţei conscrate determinism ori libertate. Toţi actorii piesei care este existenţa sunt aici implicaţi: soarta, individul, raţiunea, iraţionalitatea, întâmplarea, scopul, responsabilitatea. Cel mai important mi se pare în această metaforă ideea de relaţie: nici soarta oarbă (ca în tragediile antice în care destinul se împlinea în ciuda a orice) dar nici libertatea absolută, în sensul secului american yes, we can (any) fără a ţine seama de  realităţi. A naviga cu succes înseamnă în primul rînd a şti unde vrei să ajungi (altfel nici nu contează pe unde o iei, Lewis Carroll), apoi în a cunoaşte o grămadă de lucruri despre corabia ta, despre mare, vânturi, stele, pericole, rute, curenţi, climă şi hărţi. Mai trebuie să ai şi curaj dar şi răbdare. Am în minte din „Toate pânzele sus!” (care alături de lecturile din Jules Verne constituie singurele mele lecturi „de specialitate”) secvenţele în care echipajul „Speranţei” plutea la nesfârşit în derivă într-un calm absolut şi încins. Tot astfel, mai ai de ştiut când şi care pânze să le întinzi şi pe care să le cobori pentru a nu fi distrus. Uneori, singura manevră înţeleaptă este să cobori toată velatura şi să aştepţi. Multe lucruri se învaţă; de fapt niciodată nu eşti îndeajuns de bine pregătit atunci când eşti pe mare. Un singur lucru nu ţi-l poate spune nimeni şi asta este doar treaba ta: să simţi când eşti pe drumul bun ori pe cel greşit, pe drumul tău sau al altuia. Atunci când nu mai ai instrumente şi nici repere, să te opreşti şi să asculţi. Poate chiar vântul are ceva de spus.
____________________________
*Această imagine apare şi la un stoic antic: „O bună plutire se realizează punând cârma bine şi pânzele în vânt, o viaţă bună ţinând seamă de puterea de raţiune (puterea raţiunii) şi de dibăcie.” (Epictet - Manualul)


Când eram în armată, la paraşutişti, aveam un maior comandant de companie tare hâtru, însă o anumită atitudine pedagogic-implicată ascundea şi un alt fel de înţelepciune adâncă, lăsată rareori să iasă la suprafaţă. Iar el avea un sfat pe care ni-l dădea nouă soldaţilor: „Atenţie cum o pilotaţi!”, sfat luat de la cursurile de paraşutism, dar care se putea aplica în orice situaţie de viaţă întocmai ca şi metafora citată de Tillich. Odată câţiva dintre noi am fugit din unitate până la un restaurant din centrul Buzăului unde avea nuntă un locotenent „de al nostru” iar la despărţire maiorul ne-a spus doar atât: „Atenţie cum o pilotaţi!”. Paraşuta nu ajunge singură din punctul A în punctul B şi dacă nu ai grijă, dacă nu o pilotezi, te ia vântul şi te duce acolo unde „vrea” el, prea rar în locul în care de fapt trebuie să ajungi. Iar aici nu e vorba nici măcar de prudenţă ci de o anumită minimă (dacă se poate spune astfel) înţelepciune.