Lipsite de purtătorul lor divin, lucrurile îşi dezvăluie gratuitatea, micimea, faptul că „sunt ceea ce sunt” (Hegel). Sublimului medieval îi succede trivialul modern, absolutului grandios relativul mărunt. Groaznic vertij al unui om uşurat brusc de stavile şi suferind nu atât o dezamăgire, cât o dezorientare; se descoperă liber, dar pigmeu. Eliberat de puterea feudală, care îl condiţiona de naştere, şi de legea religioasă, care îl lega de grija mântuirii, nu mai cunoaşte nici predestinare, nici destinaţie.
O dată cu această eliberare se naşte însă şi banalitatea, adică imanenţa totală a umanităţii. Nu mai există evadări decât în viitor, cerul este jos, greu. Iată-ne obligaţi să aparţinem numai acestei lumi, obligaţi la şederea pe pământ. Nimic altceva decât pământul, am putea spune parodiind o formulă a lui Paul Morand, şi marea sa periferie: cosmosul. Încetând să mai rodească prin aşteptarea unei vieţi mai bune, planeta noastră se chirceşte. Cu religia trebuia să-ţi ispăşeşti greşelile ca să-ţi câştigi mântuirea. De acum înainte este vorba să ispăşeşti pur şi simplu faptul că exişti. Întrebării: cum să trăieşti întru Dumnezeu, care a fost mai mult de un mileniu întrebarea umanităţii occidentale, i se substituie treptat o alta care redescoperă preocupările Anticilor: cum să trăieşti, pur şi simplu.
Sfârşit al relaţiei patetice cu Cel-de-Sus, al acestei dramaturgii biblice care ţinea de cuplul de îndrăgostiţi, de scena de menaj şi de înfăţişarea la tribunal. Lăsat singur cu sine, omul trebuie să înveţe totul: simplul fapt de a se naşte, de a se maturiza, de a îmbătrâni devine problematic.
(Pascal Bruckner - Euforia perpetuă)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu