Există un chinez care ştie să dispară. Se vopseşte atât de eficient în culorile mediului încât se confundă cu acesta. Doar că vezi că nu-l mai vezi, cum spune Budai Deleanu. Sunt oameni care se confundă din punct de vedere psihologic cu mediul din care face parte: oameni-cameleon care încearcă să afle ce vor ceilalţi de la ei şi se conformează acestor aşteptări. La un moment dat, dispar. Nu ştii cine sunt ei cu adevărat pentru că s-au transformat în tine, spun mereu „Da”, au îmbrăcat pelerina magică a chinezului şi atunci ai senzaţia că vorbeşti singur. Apropierea de zid are loc treptat: pe măsură ce te faci cunoscut, camuflajul este din ce în ce mai convingător până nu mai există nicio diferenţă – ei sunt zidul însuşi. Probabil tot astfel sunt şi eu: încastrat în peretele meu (de principii, cunoaşteri, convingeri), devenit pe nesimţite şi fără revolta Anei, zid. De asta, uneori îmi mişc mâinile, mă aplec, fac un pas în lateral şi deschid ochii. Des, duc mâna la bărbie. Toate astea şi ca să văd diferenţa dintre mine şi decor, ca să mă conving pe mine că nu sunt decor, că mediul nu m-a înghiţit..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu