„Poate că existau oameni care izbuteau aşa ceva. Poate că existau soţi şi părinţi cărora fidelitatea nu le anula plăcerea simţurilor? Poate că existau sedentari, cărora lipsa libertăţii şi a primejdiilor nu le seca, totuşi, inima? Poate. De văzut încă nu văzuse niciunul.
Toată existenţa părea să se întemeieze pe dualitate; erai femeie sau bărbat, vagabond sau burghez, raţional sau simţitor – nicăieri nu puteai trăi concomitent inspiraţia şi expiraţia, bărbăţia şi feminitatea, libertatea şi ordinea, instinctul şi spiritul, întodeauna unul trebuia plătit cu pierderea celuilalt, şi întodeauna şi unul, şi celălalt erau la fel de importante şi demne de a fi dorite!” (Hermann Hesse – Narcis şi Gură de Aur)
De când am citit cartea, port mereu cu mine citatul de mai sus, fără a-l pune la îndoială. Trăim, avem impresia că trăim, într-o lume duală: dacă este întuneric, atunci acolo nu e lumină, dacă facem un bine, atunci nu am făcut răul, păcătoşi fiind, nu avem cum să fim virtuoşi, lăsându-ne în voia instinctului nu avem cum fi spirituali. Şi mai mult decât toate, dacă am ajuns să fim fericiţi, am alungat din acel loc şi timp nefericirea. Pare aceasta o logică sănătoasă – bazată pe cea funciară, aristotelică – ridicată pe principiul noncontradicţiei: a sau non-a. Un lucru (om) nu poate să fie (fericit) şi să nu fie (fericit) în acelaşi timp. Nu poţi trăi concomitent şi inspiraţia şi expiraţia. Nu poţi fi concomitent pe aceleaşi două maluri ale râului.
Totuşi, un autor încearcă să unifice contrariile şi într-o bună măsură, cred eu, reuşeşte să o facă. Eric G. Wilson în Împotriva fericirii. Elogiul melancoliei, porneşte de la concluzia unui studiu sociologic care afirmă că 85% dintre americani sunt fericiţi. Dacă această concluzie nu ar fi absurdă, ar fi cu totul hilară. Pornind de aici, Wilson disecă ceea ce societatea americană (şi prin contaminare, occidentală, contemporană) înţelege prin fericire şi ajunge la concluzia că este o mulţumire de plastic, o drăgălăşenie spoită, o satisfacţie stearpă care duce la o lume blocată, paralizată în mulţumirea ei îmbuibată. Poate că lucrurile încă nu ar fi grave – în ciuda personajului sinistru care-l crează – dacă acest imperialism ofensiv al fericirii nu ar creşte pe seama execuţiei metodice a melancoliei (cunoscute sub diferite forme: tristeţe, amărăciune, suferinţă) în lume, melancolie considerată, nu de acum ci de totdeauna, a fi o slăbiciune dacă nu chiar o boală. Or, gândită astfel, melancolia se cere tratată prin orice mijloace, inclusiv prin intermediul pastilelor-minune care te transformă cvasiinstant într-un personaj zâmbitor (se pare că în utimele decenii au fost înregistrate progrese remarcabile în această direcţie). În curând, toţi vom fi fericiţi însă, într-un anumit fel, Wilson vede aici un pericol capital: lumea, aşa cum o cunoaştem, frumoasă, misterioasă, se va fi sfârşit.
La un moment dat autorul ia apărarea energică a melancoliei, cu aceeaşi fervoare cu care-i critică pe cei care iau apărarea „pozitivismului”, a gândirii pozitive. Dar scopul său nu este de a arăta (doar) că melancolia este un lucru „bun” şi că fericirea este un lucru „rău”. Dacă s-ar fi oprit aici nu ar fi depăşit poziţia lui Hesse, a dualităţii. Wilson face ceva mai mult. Lumea nu este sau/sau ci şi/şi iar singura stare în care ne dăm seama de acest lucru este cea melancolică („De ce oare toţi cei care au devenit eminenţi în filosofie, politică, poezie sau arte sunt în mod clar melancolici?”, o întrebare pusă pe seama lui Aristotel este una fundamentală a acestei cărţi). Lumea este o coincidenţă, o întâlnire, o convieţuire a contrariilor iar blocarea în oricare dintre extreme (într-o anumită ideologie) este limitativ. Gândirea (cred eu, pe urmele autorului) nu ar trebui să contemple stări ci procese. Să fie aşa cum este realitatea: un pendul în permanentă mişcare care trecând dincolo de poziţia de echilibru îşi cheamă revenirea: nu există viaţă fără moarte, lumină fără întuneric, virtute fără păcat, adevăr fără eroare, fericire fără nefericire. Fiecare din acestea îşi cheamă opusul şi numai aşa există. Doar inspiraţia fără expiraţie – din citatul lui Hesse – ar fi moarte. Doar împreună sunt viaţă. Starea în care cunoaştem aceste lucruri este cea melancolică iar mijloacele prin care o facem sunt, spune Wilson, inocenţa şi ironia.
Melancolia nu ar fi doar „apanajul” sau „boala” unor „iniţiaţi” ori a unor „slăbănogi”. Aceasta este o stare profund omenească care derivă din grija funciară în privinţa morţii. Dar confruntarea cu aceasta presupune curaj iar oamenilor le este frică. Ca urmare, se refugiază în ideologii care impart arbitrar lumea, în bine şi rău, o fixează în concepte, o „înţeleg” şi astfel devin fericiţi. O minoritate – 15% – în Statele Unite, rămâne să contemple o lume misterioasă, dureros (până la lacrimi) de frumoasă. Doar ei o vor duce mai departe.
Acelaşi lucru:
Altă analiză a acestei cărţi.
m-am gandit apoi la oamenii pe care lumea ii numeste “nebuni” si cei din establishment-ul psihiatric “pacienti”.. cei care nu se ridica din pat, cei care se ascund in casa cu temeri nejustificate, se spala de o suta de ori pe maini pentru a indeparta pericole invizibile, oamenii care nu vor sa fie rezonabili, sa mai lase de la ei, sa se lase de bautura, sa spuna nu drogurilor.. cum ne mai enerveaza si am vrea sa le bagam mintile in cap.. si cum ne intoarcem spre ei cand propria noastra lume se prabuseste, cum le ascultam muzica si le citim cartile.. si le cautam urmele pasilor in lumea de dincolo de “normalitate”
a trai in umbra cataclismului final, asta aboleste bunul simt.. sa fii pe campul de lupta si sa auzi urletele soldatilor impuscati in stomac te absolva de orice forma de decenta.. in durere si groaza nu exista reguli de buna purtare..
abia o data ce recunoastem asta in noi insine si in celalalt, putem incepe a construi impreuna o pestera magica.. relatia.. care ne aduce laolalta si ne pazeste de cel viclean.. de pulsiunile din spatele constientului.. de planeta ucigasa care se ascunde dupa soare. (Sursa)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu