Diferenţa dintre Viaţă şi vieţuire, dintre culoare şi gri, dintre Ceva şi nimic (nimicul ieftin, de tinichea), dintre original şi copie, este pasiunea. Nu contează succesul, care de cele mai multe ori este rezultatul unei judecăţi sociale ce nu are nimic sau prea puţin de a face cu propria subiectivitate, nu ceea ce consideră alţii că a ieşit din ceea ce ai făcut, ci ceea ce ai pus tu acolo. Desigur, succesul poate să fie un efect al pasiunii şi este de dorit să fie astfel: dacă faci ceva din tot sufletul, atunci ai să obţii rezultate notabile. Altfel este îndoielnic că vedi depăşi mediocritatea şi atunci doar norocul să te mai ajute. Cum spuneam, nu contează ceea ce faci, atâta timp cât o faci cu pasiune: diferenţa dintre un paraşutist şi un colecţionar de timbre este doar de grad şi nu de natură - ei se dedică activităţii lor, în ceea ce fac sunt doar ei cu pasiunea şi de aceea sunt asemănători. Priveşti astfel de oameni şi uneori eşti amăgit de aparenţe: îţi spui ce mare lucru este să zbori sau să colecţionezi câte ceva. Dar ceea ce trebuie văzut la ei nu este ceea ce fac ci cum o fac. Iar prin entuziasmul lor aduc bucurie în pustiu, sunt ca un gheizer în deşert: viaţă şi energie, acolo unde înainte era doar nisip. Diferenţele între oamenii pasionaţi şi cei nepasionaţi se văd la tot pasul. Unii sunt vii, ceilalţi nu.
De aici decurge că pasiunea nu e ceva ce vine din afară, nu aparţine obiectului, ci subiectului, nouă înşine şi asta este prezent încă de la nivelul senzaţiilor: pasiunea face diferenţa între a auzi şi a asculta, între a vedea şi a privi, între a atinge şi a mângâia. Doar acest tip de entuziasm aduce culoare vieţii şi-i dă, până la urmă, rost prin introducerea de diferenţe între lucrurile de acelaşi fel.
A fi pasionat înseamă a fi acolo unde eşti în acel moment, în a nu-ţi dori ca în acea clipă să fi în altă parte, a fi implicat şi a participa cu totul la ceea ce faci. Există în Zorba lui Kazantzakis un astfel de îndemn (citatul nu-mi este la îndemână, aşa că reproducerea e foarte vagă): „Ce faci în clipa asta? Mănânc! Apoi mănâncă zdravăn! etc.” Cu alte cuvinte înseamnă implicare, participare, trăirea clipei în plenitudinea ei.
Dar există pasiune în negativ, în negare, atâta timp cât în astfel de momente eşti cel mai implicat? Probabil că da. Poţi suferi cu pasiune, aşa cum poţi suferi „în dorul lelii”, poţi jeli tragic sau te poţi plânge ieftin etc. Totuşi, cred că rostul entuziasmului este de a aduce bucurie, de oferi un liman şi speranţă. Astfel că o suferinţă trăită până la capăt, cu pasiune, îţi aduce un zâmbet scrâşnit pe faţă fie şi numai pentru că în acea infinitezimală clipă te-ai ridicat deasupra haosului. Dar aceasta face parte din domeniul particular, intim, în care fiecare simte pasiunea şi o astfel de interpretare poate fi fără înţeles pentru alţii. Ei, desigur, pot alege refuzul suferinţei şi descoperirea autenticului doar în pozitiv.
Pasiunea poate fi transmisă? Cu siguranţă, dar aici stă şi pericolul manipulării. Un îndemn sincer adresat cuiva este de a-şi găsi propria chemare pentru ca de (din) asta să fie pasionat. Nu să fim copiaţi (în măsura în care suntem pasionaţi) şi nici să-i copiem pe alţii în ceea ce fac. Nu în ceea ce fac stă misterul ci în altceva, mai subtil, în modul în care o fac. Cum spune Hesse în Narcis şi Gură de Aur: „De aceea îţi spuneam atât de des odinioară: nu încerca să-l imiţi pe cugetător sau pe ascet, ci fii tu însuţi, încearcă să te realizezi pe tine însuţi.”
Pe scurt, pasiunea este în-sufleţire, aducere de suflet în trup, în obiecte, în acţiuni, în viaţă. Este, într-un alt limbaj, credinţa care doar ea face să mişte munţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu