La suprafaţă sunt răsadurile aliniate, frumos plivite, cu soiuri atent selecţionate şi îngrijite. O grădină în care toate sunt „rânduite”. Dar, în pământ, aceleaşi rădăcini dintotdeauna îşi duc existenţa în întuneric, printre putreziciuni. Nu sunt multe, doar câteva, dar îndeajuns să ocupe tot subsolul grădinii. Are atunci rost să te ocupi de ceea ce-i la suprafaţă, la lumină, dacă rădăcinie buruienilor sunt tot acolo şi pândesc un moment de slăbiciune, de oboseală, un accident, ca să iasă şi să readucă iraţionalul, întunericul? Nu cumva orice vindecare şi orice uitare e tot minciună însă ura (un sentiment printre altele) rămâne?
O poveste, una dintre cele mai frumoase spuse vreodată, are un răspuns posibil:
„Or, pe planeta micului prinţ se aflau nişte seminţe îngrozitoare... seminţele de baobab. Pământul planetei era plin de ele. Iar de un baobab, decă prinzi de veste prea târziu, nu te mai poţi descotorosi niciodată. Năpădeşte întreaga planetă. O străpunge cu rădăcinile. Şi dacă planeta este prea mică, şi dacă baobabii sunt prea mulţi, o fac să sară-n aer.
- E ceva ce ţine de disciplină, mi-a mărturisit mai târziu micul prinţ. După ce te-ai dichisit de dimineaţă, trebuie să dichiseşti cu grijă şi planeta. Trebuie să te străduieşti să smulgi întotdeauna baobabii, de îndată ce-i deosebeşti de tufele de trandafir, cu care se aseamănă mult, când sunt foarte mici. E o treabă foarte plicticoasă, dar foarte uşoară.”
Rădăcinile sunt tot ale mele. Mai este o treabă plicticoasă de făcut, una pe care dacă nu o fac singur, nu vine nimeni să mi-o facă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu