Lumea ca taină interpretată

Sunt convins că lumea nu are niciun înţeles, altul decât cel pe care i-l dau eu. Alţii cred altceva şi caută acel adevăr care, deocamdatată, se ascunde de ei. Dar, până la urmă şi „ei” şi „noi”, dacă nu suntem leneşi şi suntem de bună credinţă, facem acelaşi lucru: căutăm, interpretăm, ceea ce înseamnă că dăm semnificaţii. Schopenhauer aseamănă existenţa unei hieroglife pe care suntem chemaţi să o descifrăm. Fiecare o face în felul său şi din acest punct de vedere efortul fiecăruia este lăudabil. O traducere este corectă, spune el, atunci când toate cuvintele puse împreună au un înţeles. „În aceeaşi manieră se poate dovedi că enigma lumii a fost într-adevăr descifrată. Trebuie ca o lumină egală să ajungă la toate fenomenele, ca cele mai eterogene să fie puse în armonie, ca între cele mai opuse contradicţia să se atenueze. Traducerea noastră va fi falsă dacă, explicând câteva fenomene, ea este cu atât mai mult în contradicţie cu celelalte.” afirmă filosoful german. Un personaj al lui Camus spune: „Cum mai poţi să crezi în Dumnezeu atunci când vezi un copil murind?” exprimând în acest mod incapacitatea lui de a integra un fenomen într-o anumită logică, cea a credinţei.  Se află astfel în faţa unui impas de „traducere”, lucrurile nu sunt în armonie. Accentul interpretării nu cade pe armonie, ca rezultat estetic, cu orice preţ (care se obţine ca produs derivat) ci pe înţeles, ca rezultat în domeniul cunoaşterii: dacă toate fenomenele - ceea ce se întâmplă - au un înţeles, acel înţeles e lumea. Sensul nu stă în afara componentelor sale (este imanent, nu transcendent) nici în ele, ci în raporturile dintre acestea.

(Poate de aici vine şi valoarea de cunoaştere a artei. Nu e doar „frumoasă” ci are darul de facilita interpretarea, înţeleasă uneori ca „adevăr”.)

„Rezultă că arta poate fi privită ca o interpretare a vieţii: într-adevăr, ea este îndeajuns de dezinteresată pentru a judeca universul deasupra căreia se ridică; iar, în acelaşi timp, privilegiul intuţiei estetice îi conferă puterea de a descifra enigma. În vreme ce ştiinţa se supune totodată categoriilor reprezentării şi nevoilor voinţei, arta este aproape sustrasă oricărei limitări şi eliberată de jugul voinţei.” (Th. Ribot - Filosofia lui Schopenhauer)

Atitudinea de tip ponton

Surprizele, doar de asta sunt surprize, se petrec pe neaşteptate ceea ce înseamnă că într-un timp scurt, foarte scurt, te afli într-o situaţie complet diferită de cea anterioară. În funcţie de surpriză, plăcută sau nu, ţi-e mai bine sau mai rău, dar te simţi altfel şi astfel ai prilejul să compari cum erai înainte şi după eveniment. De obicei astfel de reflecţii vin de la evenimentele negative; ele te fac să devii serios şi să-ţi pui întrebări cum ar fi: „De ce mi se întâmplă mie asta?”, „Cum am putut să fac, să cred etc. aşa ceva?”, „Cât de prost am putut (a putut) să fiu (să fie)?”. Evenimentele plăcute ni se cuvin, ne confirmă şi de asta probabil că nu prea ajută la devenirea noastră. Dar atunci când dai cu capul de un perete, începi să constaţi că terenul ferm pe care ai construit e nisip, că farurile sunt lumânări pe apă iar stelele, frontale ale rătăciţilor asemănători ţie. Pui multe la îndoială, te îndoieşti de mai multe şi nu prea şti încotro s-o iei, cum să faci altfel să nu mai ajungi aici. Ceea ce înseamnă maturitate, înseamnă şi asta să nu mai pui preţ pe lucruri fixe, eterne, absolute. Oricând se poate întâmpla ceva (de bine/de rău), să intre un fir de praf în acest complicat mecanism al cauzalităţii, o moleculă o ia razna, sau o stea călăuzitoare păleşte defect. Aşadar faci cunoştinţă cu relativismul şi devenirea. Pe de altă parte, chiar într-o devenire continuă nu se poate trăi - eşti în apă, dar nu apa însăşi. O devenire absolută este şi fără sens pentru că nu are a se raporta la nimic decât la ea însăşi, adică o raportare care este ca şi când nu ar fi. 

Atunci? Mă gândesc la o atitudine de tip ponton (plutitor), i-am zis, în care ai parte de un minim de fixitate, doar atât încât să te bucuri de ceea ce ai. Reperele din depărtare se pot mişca în voie, aşa cum şi e natura lor, de fapt.

Drum imaginar

Mă gândesc să descriu drumul pe care-l parcurge un om de la filosofie spre el însuşi, drum tăiat prin decorul societăţii.

Impas

M-am simţit astăzi în postura celor cărora Iisus le spunea să arunce cu piatra numai dacă sunt neprihăniţi. La fel ca şi predecesorii mei, am lăsat piatra din mână şi am lăsat femeia adulteră să plece în voia ei. Privită „la televizor”, ca să zic aşa, această pildă e plină de învăţăminte pozitive. Pe de altă parte, corectitudinea sau incorectitudinea sunt mai presus de cel care judecă, care este doar „vehicolul” normei şi nu întruchiparea ei. Femeia, conform regulilor acelei comunităţi, a greşit, a încălacat norma, indiferent dacă o făcuseră şi toţi bărbaţii care tocmai voiau să o omoare. Iar în acest punct simt că ceva îmi scapă: am dreptul să condamn pe cineva care a făcut o greşeală pe care o săvârşesc şi eu? Răspunsul meu de astăzi a fost că am dreptul să constat acea greşeală, dar nu să şi judec şi cu atât mai puţin să condamn. Să sper pe mai departe la o lume în care astfel de greşeli, inclusiv cea săvârşită de mine, să nu poată exista; adică o lume mai bună, prin funcţionalitatea ei.

Încă ceva. Probabil că este loc şi de căinţă în poveştile astea, mai ales în pilda nou testamentară. Dacă te poţi mântui până în ultima clipă, atunci în orice moment al vieţii poţi să începi „pe curat”, să promiţi că nu o să mai faci. Astfel transformată greşeala în căinţă, devine un lucru bun, un reper, un punct de inflexiune, măcar în planul existenţei personale.

De citit

O carte despre care am auzit multe, pe care am răsfoit-o (vorba vine, virtual) şi pe care trebuie să o înţelegi ca pe un om: cu răbdare, fără prejudecăţi şi cu foarte multă bunăvoinţă: „Eu şi Tu” de Martin Buber.

„Nu se poate trăi în prezentul pur şi simplu, el l-ar devora pe cel care n-ar avea prevederea de a-l depăşi repede şi total. Dar se poate trăi în trecutul pur şi simplu, numai în el o viaţă poate fi organizată. E de ajuns ca fiecare moment să fie umplut cu experienţă şi cu folos, pentru ca acel moment să nu mai ardă. Dacă vrei să-ţi spun cu toată seriozitatea adevărul, iată-l: omul nu poate să trăiască fără Acela. Dar cine trăieşte numai cu el, nu este om.”

Destin lăuntric

Dacă mă uit în urmă, din afară, la viaţa mea, ea nu pare deosebit de fericită. Şi totuşi, cu atât mai mult nu-mi este îngăduit s-o numesc nefericită, cu toate greşelile ei. La urma urmelor, este chiar o mare nechibzuinţă să-ţi pese prea mult de fericire sau nefericire, pentru că îmi închipui că aş renunţa mai greu la cele mai nefericite zile din viaţă decât la toate cele fericite. Dacă, într-o viaţă de om, are vreun rost să accepţi inevitabilul în mod conştient, să savurezi cum se cuvine binele şi răul şi să-ţi cucereşti, pe lângă destinul exterior, unul lăuntric, mai adevărat, neîntâmplător, atunci înseamnă că viaţa mea nu a fost săracă şi nici rea. Dacă destinul exterior a trecut peste mine, ca peste toţi ceilalţi, inevitabil şi de zei rânduit, soarta mea lăuntrică a fost chiar opera mea, a cărei dulceaţă sau amărăciune mi se cuvin şi pentru care gândesc să-mi iau toată răspunderea.

(Herman Hesse - Gertrud)

Nu-mi dau seama dacă înţelesul acestor cuvinte îl ştii sau îl înveţi. Atâta timp cât exprimă un adevăr la care ader, le afirm pe ambele, formă şi conţinut, pe cât îmi stă în pricepere. Dar nu am să încerc pe nimeni să conving că acesta ar putea fi şi adevărul său. Astfel de lucruri, dacă îţi aparţin, le vei întâlni şi atunci le vei recunoaşte ca fiind ale tale.

Iraţionala frică de haos

„Haos” (din „Împotriva haosului”) este expresia unei temeri, a unei frici adânci, nelămurite şi rar conştientizate de distrugere, de transformare şi, aşa cum e vorba mai cu toate fricile, de moarte. „Haos” înseamnă în acest context o situaţie în care realitatea, aşa cum este ea percepută, se dezagregă (prin distrugere) şi devine altceva, amorf, indiferent, indefinit, fără formă certă şi fără direcţie, aşa cum se întâmplă în cursul unor cataclisme naturale - reale sau numai închipuite: cutremur, erupţie vulcanică, tsunami. Frica de a pierde ceea ce ai şi groza că rămâi fără nimic al tău, şi în unele cazuri (moarte, nebunie etc.), rămâi fără tine însuţi. Haosul este echivalentul dezordinii, lipsa unei anumite ordini în universul perceput la un moment dat, adică o interpretare a unei părţi limitate a existenţei. Lupţi împotriva haosului atâta timp cât acesta este perceput drept ceva rău şi atunci eşti dator să i te opui. Poate vor fi şi astfel de realităţi terifiante (mă gândesc la drama unor refugiaţi) dar în condiţii normale caracterizăm (eu, cel puţin) prea uşor un proces imprevizibil ca ducând doar la consecinţe negative. Haosul înseamnă mai mereu schimbare, conjugată la rândul său şi cu posibile lucruri bune, nu doar cu cele care conduc la distrugere fără sfârşit, la moarte. Aşa cum dezordinea poate fi interpretată în sens negativ, din alt punct de vedere ordinea poate fi văzută ca exprimând stagnarea, pietrificarea, blocajul, abandonul, resemnarea. De această dată nu spun că haosul şi ordinea se află (doar) în noi, însă interpretarea lor ne aparţine în totalitate. Interpretare care adesea doar pare raţională, ea fiind cel mai adesea expresia unor frici adânc înrădăcinate. 

Echilibru dinamic

Psihoterapeutul german Fritz Rieman, în lucrarea sa Formele fundamentale ale angoasei, descrie persoana ca aflându-se, ca un corp cosmic, sub guvernarea a patru forţe. În fizică, mişcarea unei planete este descrisă prin rotaţia în jurul axei sale şi în jurul stelei, pe de o parte, şi de o forţă care o atrage spre centrul traiectoriei şi alt care o scoate în afara acesteia, pe de altă parte.

„Rotaţia, rotirea în jurul propriei axe, corespunde sensului psihologic al cerinţei individuaţiei, deci cerinţei de a deveni o fiinţă singulară, un individ. Revoluţia, mişcarea în jurul soarelui ca astru central, corespunde cerinţei de a ne plasa în ordinea unui întreg mai mare, de a ne limita propriile legităţi şi propria voinţă în favoarea contextelor suprapersonale. (...)

Forţelor centripete, gravitaţiei, îi corespunde în domeniul psihologic impulsul nostru pentru durabilitate şi constanţă; şi, în fine, forţei centrifuge, portanţei, îi corespunde impulsul care ne împinge mereu înainte, spre schimbare şi transformare.”

Cu toate că această comparaţie sună mai frumos ca şi metaforă dar are prea puţină fundamentare ştiinţifică, ea are un avantaj notabil: surprinde plastic personalitatea umană ca şi echilibru dinamic, ca şi rezultantă a unor forţe opuse de sens contrar: orientarea spre sine şi spre celălalt, conservarea şi schimbarea. Este un răspuns frumos la un gen de întrebare de obicei prost pusă, la care se aşteaptă o concluzie categorică în termeni de sau/sau. Prea puţine răspunsuri sunt de acest gen; dacă ele există, înseamnă că întrebările puse au fost prea simple. La întrebările importante, răspunsurile corecte sunt, ca în comparaţiile lui Rieman, de genul şi/şi, ca şi  compunere, rezultantă a contrariilor.


Concluzia autorului, mai elaborată şi mai bine spusă:
„Comparaţia pe care am folosit-o la început ne poate fi de ajutor, conştienţi fiind de participarea noastră la forţele dinamice care, cu tot caracterul lor contradictoriu şi opus pot să fie menţinute într-un echilibru viu, printr-o ordine fermă, care nu înseamnă niciodată stagnare sau repaos static, dar care nu degenerează niciodată în haos. Orice accentuare sau orice lipsă a unuia dintre impulsurile de mişcare cosmice ar pune în pericol sistemul nostru solar, l-ar distruge poate - la nivel uman. Orice unilateralizare sau lipsa unuia dintre impulsurile de bază pun în pericol ordinea noastră internă şi ne poate îmbolnăvi.”

Despre individualism, numai de rău

O emisiune care pare interesantă, pe „Trinitas” (prima dată când las telecomanda să odihnească pe aici) cu tema „Morala şi etica în lumea contemporană”, una despre care vreau şi eu să scriu câte ceva. Interlocutori, realizatorul emisiunii, de formaţie teolog, cel mai probabil, şi un lector universitar doctor de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Dacă expertiza celui dintâi nu o pot măsura, lipsindu-mi competenţele în domeniu, pe cel de al doilea l-am admirat din prima clipă pentru că se vedea că ştie ce spune. Discuţia s-a cantonat în jurul ideii că în societatea contemporană - cu atât mai mult într-o lume afectată de criză în care ideea de progres şi de bunăstare materială a fost (probabil) iremediabil afectată - omul nu mai are la ce anume se raporta şi intră într-o derivă existenţială şi, mai ales, morală. O soluţie ar fi asceza, atitudine proprie şi vechilor filosofi şi primilor creştini. Până aici perfect de acord. Însă atunci când s-a început a se vorbi la unison, atât filosofic cât şi teologic, cu condescendenţă despre „individualismul” occidental, cu dispreţ chiar despre un anume „sectarism New Age” care conduce la „emotivism” şi refugierea iluzorie într-un sine în care nu găseşti decât emoţii şi pasiuni necontrolate, m-am chircit.

„Cel mai rău lucru pe care-l poţi spune unui om este să se accepte pe sine”, s-a zis acolo. „Creştinismul vede omul într-o evoluţie continuă şi în orice clipă te-ai opri să te priveşti, nu poţi să te găseşti decât plin de păcat.  Atunci nu ai cum să te accepţi astfel. Mereu, permanent, continuu (fără odihnă, am înţeles eu) eşti într-un efort spre desăvârşire, spre o perfecţiune niciodată atinsă.” Probabil dezamăgire e cuvântul care exprimă cel mai bine ce am auzit acolo. Am simţit că mi se cere - la fel cum cer alţii pe de altă parte, în plan material - să fiu convins spiritual că niciodată nu am de ajuns, că nu am motive să fiu mulţumit - nici măcar, sau mai ales, cu mine însumi - că mereu trebuie să alerg spre ceva ce se ştie că nu am să am niciodată. Dacă o clipă mă opresc şi spun, „totuşi e bine pe lumea asta!”, intru în categoria sectarilor contaminaţi de teorii New Age. 

Cât am mai privit la discuţia celor doi, am mai apucat să aud că fiecare am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aşa că, probabil, zic şi eu, căutarea de sine nu-i chiar fără rost, chiar aşa, contaminată sau cum o mai o fi ea...

Update despre un dialog reciproc înţelegător în interpretare.