Laudă râsului

„Râsul îl eliberează pe mocofan de frica de diavol, deoarece în praznicul nebunilor şi diavolul apare sărac şi nebun, deci putând să fie controlat. Dar această carte ar putea să-i înveţe pe oameni că eliberarea de frică înseamnă înţelepciune. (...) Faptul că râsul este propriu omului dovedeşte mărginirea nostră de păcătoşi. Dar câte minţi stricate, ca a ta, n-ar extrage din această carte silogismul cel mai mare, potrivit căruia râsul este scopul omului! Râsul îl îndepărtează pentru câteva clipe pe omul simplu de spaimă. Dar legea se impune prin spaimă, al cărui nume adevărat este frica de Dumnezeu. Şi de la această carte ar putea pleca scânteia luciferică, ceea ce ar aţâţa în lumea întreagă un nou incendiu: şi râsul s-ar arăta ca artă nouă, necunoscută chiar şi de Prometeu, pentru a înlătura teama. (...) Dar dacă cineva, într-o zi, fluturând cuvintele Filosofului şi vorbind deci ca un filosof, ar aduce arta râsului la puterea unei arme subtile, dacă retorica convingerii ar fi înlocuită cu retorica derâderii, dacă topica răbdătoarei şi salvatoarei construcţii a imaginilor reînvierii va fi înlocuită cu topica nerăbdătoarei distrugeri şi a răstălmăcirii tuturor imaginlor celor mai sfinte şi mai respectabile - oh, în ziua aceea şi tu şi toată înţelepciunea ta, Gugliemo, veţi fi răsturnaţi. 

(...)

Dar dacă într-o zi - şi nu printr-o excepţie plebeie, ci ca o asceză a savantului, încredinţată mărturiei de netăgăduit a Scripturii - arta derâderii ar deveni acceptabilă, şi s-ar arăta nobilă şi liberală, şi nu mecanică după cum era, dacă într-o zi cineva ar putea spune (şi ar fi ascultat): eu râd de Întrupare... Atunci nu vom avea arme pentru stăvilirea acestei blasfemii, pentru că ea ar chema împreună toate puterile întunecate ale materiei corporale (...). ”

(Umberto Eco - Numele trandafirului)

Să ne punem la îndoială seriozitatea:

Şir nesfârşit de miracole

La Dr. House vine o pacientă îngrozită că urmează să moară. Acest lucru i l-a prezis o pisică ce nu s-a înşelat niciodată: atunci când se culcă lângă un om bolnav, acesta moare, mai devereme sau mai târziu. Cum House nu crede în miracole, se apucă de cercetat fenomenul: printre altele, duce mâţa la reanimare, aceasta se culcă lângă un bolnav care, la scurt timp, moare. Şi totuşi, aceste lucruri care nu au nicio explicaţie nu ar trebui să se întâmple, ies din tiparul unei minţi aflate în slujba ştiinţei, raţiunii, logicii. La un moment dat pisica intră în biroul medicului şi se tolăneşte pe laptopul său deschis ceea ce-l face pe doctor să dezlege misterul: animalul căuta întotdeauna locurile calde, şi de aceea şi oameni cu febră sau muribunzii încălziţi cu pături electrice. 

Atunci când îşi anunţă pacienta că nu era vorba de nicio minune ori premoniţie, că pisica nu are niciun dar ea îl întreabă: „De ce animalul a intrat tocmai atunci în încăpere, tocmai când lucrai la calculator?¨

Aşa nu mai terminăm niciodată. Un adept al unui sens adânc, desigur ascuns, al lumii va găsi mereu argumente şi noi argumente pentru a-şi susţine părerea. Iar scepticul va găsi mereu contra-argumente care să i-o combată. 

Probabil poziţiile celor doi nici nu sunt atât de diferite. Un copil preşcolar are o anumită părere despre lume; ulterior învaţă ceva fizică şi îşi va explica realitatea prin legile lui Newton; află mai apoi, odată cu datele despre electromagnetism şi lumină despre Teoria relativităţii a lui Einstein care aduce ceva nou faţă de ceea ce ştia dar şi include mecanica newtoniană. Cunoaştem din ce în ce mai mult (într-un scenariu fericit de dezvoltare) însă fiecare nivel de cunoaştere nu ar trebui să îl contrazică pe cel anterior, ci să-l includă şi să-l depăşească. Pacienta lui House trebuie să ţină seama de logică, ştiinţă, raţiune pentru că astfel iese din lumea aceasta însă şi medicul ar trebui să recunoască că această paradigmă nu explică tot, că misterul rămâne, în ciuda tuturor explicaţiilor. 

Suntem diferiţi dar aparţinem aceleiaşi lumi - temei de conflict, temei de înţelegere. 

Împăcare cu lumea

Kazantzakis, nu doar el, desigur, dar el îmi vine acum în minte s-a străduit să găsească o cale de a concilia spiritul cu trupul, carnea cu spiritul. Mai curând provocarea este aceea de a împăca ceea ce este profund în tine cu ceea ce este superficial, de a fi unitar în tot ceea ce eşti. Să scoţi rădăcinile la lumină şi să te hrăneşti prin frunze. 

Carnea poate fi spiritualizată aşa cum spiritul poate fi pervertit, aşa că nu acestea sunt unităţile de măsură, limitele care se cer apropiate.

Eşti în profunzimile tale ceea ce eşti şi anevoie poţi deveni acolo, în adânc, altcineva. Nici nu-i de dorit asta. Schimbare înseamnă în aceşti termeni împrietenirea, înfrăţirea cu celălalt eu, cel cu care nu ai fost de acord niciodată pentru că ţi-a fost teamă de el. Iar un ascuns şi cel mai adesea neştiut conflict cu tine însuţi, o stare de nemulţumire şi de disconfort cu ceea ce eşti, poate fi o sursă a relelor din viaţă. Împăcare nu înseamnă resemnare; este zâmbet, nu rictus. Aşa cum zâmbeşte - în urma unei înţelegeri profunde - la sfârşitul filmului şi al vieţii Isak din Fragii sălbatici.

Sfat

Mi se pare de prost gust, voyeuristic, să povesteşti unor străini lucruri concrete şi personale din viaţa ta. În schimb, mi se pare ok să transmiţi trăiri şi învăţăminte chiar dacă spuse astfel riscă să nu-şi atingă ţinta. Dacă cineva trece pe aici, acum sau oricând, am să-i scriu ceva, ce îmi spun neîncetat, de câteva ore: 

Bucură-te de ceea ce ai! Oricât ar fi de puţin, este infinit şi nepreţuit! Este atât de valoros pentru că e vorba de minunea misterioasă care se cheamă „viaţă” dar şi pentru că toate acestea se pot termina, dintr-o clipă pe alta! Un nimeni sau un nimic (o confuzie, o întâmplare, un accident) pot întrerupe şirul acestei bucurii şi-i păcat ca doar atunci - presupunând că mai ai acest răgaz - să constaţi frumuseţea şi bucuria care ţi s-a pus la dispoziţie în fiecare clipă în care nu ai fost acolo, pentru că aveai lucruri mai bune, mai importante, de făcut.

Sănătate micro şi macro

Gândesc cele trei sisteme ale realităţii - psihologic, social, politic - în aceeaşi termeni. Cel mai adesea judecate din perspectiva criteriului funcţionalităţii: trebuie ca individul, societatea, autoritatea să funcţioneze pentru a exista şi eventual pentru a se dezvolta. Individul, la nivel fizic şi psihic are nevoie să fie sănătos, pentru a-şi satisface celelalte nevoi mai apoi, iar pentru aceasta trebuie să-şi pună la lucru sistemul imunitar. La acest palier, mai ales la cel fiziologic, lucrurile sunt clare şi nu e loc de nicio filosofie şi niciun constructivism: este bun ceea ce face bine organismului şi este rău ceea ce îi face rău. Mare parte din controlul imunitar nici măcar nu se află sub controlul nostru - organismul ştie el mai bine ce are de făcut. Atunci când gândim la lucrurile astea, lucrurile încep să se nuanţeze, să devină neclare şi discutabile. „Nu-mi face bine să beau, dar... etc.” Urcând în psihologic, liniile directoare sunt mult mai vagi: facem sau nu facem multe lucruri din motive pe care pur şi simplu nu le cunoaştem. Vedem puţin şi incomplet din ceea ce suntem şi nu ne ajunge o viaţă întreagă pentru a ne cunoaşte. Nu suntem mereu aceeaşi: evoluăm, ne transformăm, ne adaptăm, ne schimbăm ceea ce nu este foarte rău. Dar cum suntem noi de fapt? Şi tot astfel, din ce în ce mai complicat, binele şi răul sunt tot mai „relative” pe măsură ce vorbim de familie, de naţiune, de lume. 

Şi atunci? În momente de criză - şi mai mereu suntem în criză, dacă nu ca indivizi, ca şi „consumatori” ori ca membri ai unei comunităţi politice - începi să-ţi pui întrebări şi să apreciezi - dacă îl ai - să îţi formezi - dacă nu ai - sistemul imunitar care este, până la urmă unul moral, atâta timp cât etica s-ar ocupa cu binele şi răul, cu ceea ce trebuie făcut şi ceea ce nu trebuie făcut. La aceasta e bună cercetarea de sine şi de lume: să afli, prin propriile puteri, despre sine, despre lume şi despre legătura din cele două. Cum şi una şi cealaltă se schimbă, efortul odată început este fără de sfârşit, nu garantează nimic, dar în lipsa lui nu poate fi vorba de sănătate. Iar sănătatea mea, a ţării ori a lumii poate să nu fie mare lucru însă e ceva fără de care orice altceva nu poate fi gândit mai departe. 

Ezitant în faţa Porţii din Zid

„Ca specie şi ca indivizi, nu am putea nicidecum să ne descurcăm în lipsa raţionării sistematice. Dar dacă ar fi să rămânem echilibraţi, nu ne-am descurca nici în lipsa percepţiei directe, cât mai nesistematice cu putinţă, a lumilor interioare şi exterioare în care am fost născuţi. Realitatea dată este un infinit care depăşeşte orice înţelegere, însă admite să fie înţeles direct şi, într-un fel, deplin. Avem de-a face cu o transcendenţă ce aparţine unei ordini diferite de cea umană, care însă tot ni se poate înfăţişa ca imanenţă simţită, ca participare trăită. Să fii iluminat înseamnă să fii conştient, mereu, de realitatea totală în alteritatea ei imanentă - să fii conştient de ea, dar să rămâi pregătit să supravieţuieşti ca animal, să gândeşti şi să simţi ca fiinţă omenească, să recurgi, ori de câte ori se impune, la raţionarea sistematică. Scopul nostru e să descoperim că am fost mereu acolo unde a trebuit să fim. În mod nefericit, ne complicăm teribil această obligaţie. Pe parcurs, însă, există clemenţe gratuite sub formă de revelaţii fragmentare şi efemere.”

„Pentru Îngerii de ordin mai umil, cu mai bune perspective de longevitate, trebuie să existe o întoarcere la pai. Dar omul care se întoarce prin Poarta din Zid nu va fi niciodată acelaşi cu cel care a ieşit. Va fi mai înţelept, dar mai puţin încrezător, mai fericit, dar mai puţin mulţumit de sine, mai dispus să-şi mărturisească ignoranţa, cu umilinţă, şi mai bine pregătit să înţeleagă legătura* dintre cuvinte şi lucruri, dintre raţionarea sistematică şi Misterul insondabil pe care încearcă, pururi zadarnic, să-l priceapă.”

                                                                         (Aldous Huxley - Porţile percepţiei)

* mai curând lipsa de legătură, aş spune eu

Să existe ceva - o pastilă etc. - care să te treacă „dincolo”. Ca şi cum, în loc de a urca muntele, te duce în vârf elicopterul, telecabina sau măgarul. Important este vârful sau drumul până acolo? Să ne imaginăm o masificare a iluminării. Ajungem atunci în ridicola lume a lui Čapek din Fabrica de absolut. Absolut la fast-food care, prin asta, îşi pierde orice adâncime. Punctul de plecare şi cel final al lui Huxley în demersul său (Porţi în Zidul care ne desparte de „dincolo”, cel adevărat, de Lucrul-în-Sine) nu sunt doar acceptabile, dezirabile ci etern umane. Mijloacele - aici, mescalina - vreau să cred că sunt doar o metaforă. Bănuiesc şi că pastila de absolut din Porţile percepţiei va deveni ulterior instrumentul dezumanizării - soma - din Minunata lume nouă. (De fapt a fost invers de cum bănuiam: Minunata lume nouă a fost publicată în 1932 iar Porţile percepţiei spre sfârşitul vieţii, în 1954, cu continuarea sa Rai şi Iad în 1956.)
Este absolut inexplicabil cum Huxley nu vede pericolul accesului facil la Absolut prin metode chimice, tocmai el care a exprimat limpede pericolul otrăvirii minţii la nivel de mase:

„Va exista poate, pentru generația următoare, o metodă farmaceutică de a-i determina pe oameni să-și iubească respectivele servituți și de a produce dictaturi fără lacrimi, ca să spunem așa, o metodă de a produce un fel de lagăr de concentrare pentru societăți întregi, astfel încât oamenii, deși le vor fi luate libertățile, chiar îi va bucura această stare de fapt.” 

 Iar atunci, dacă vezi pericolul unui lagăr de concentrare, cum să nu intuieşti ameninţarea carcerei? Cum poate un autor umanist care a militat pentru autonomia individului să găsească o astfel de soluţie existenţială?

In apărarea fiinţei

În termeni de psihopatologie, am o percepţie mai curând schizofrenică asupra lumii: o reprezentare a ei ar fi o cetate înconjurată de ziduri. Ideea de „apărare” în faţa diverselor „agresiuni” apare frecvent în ceea ce gândesc. Cu toate că de cele mai multe ori lucrurile stau altfel - nimeni nu intenţionează să-mi ia nimic şi de cele mai multe ori am mai multe de primit decât de dat - în momente de criză, de agresiune reală, se aud trâmbiţe de război iar armatele se dezmorţesc urcând pe metereze. 

Orice trebuie apărat şi nimic nu se întâmplă de la sine, poate doar lucrurile rele. Pasiunea, iubirea, cunoaşterea, sănătatea, echilibrul, fericirea, liniştea/neliniştea, oamenii dragi, amintirile, visurile, speranţele, sinele, alteritatea, drumurile spre, drumurile dinspre, relaţiile, durerile şi suferinţele, bucuriile, zâmbetele şi râsetele proprii şi ale celorlalţi, toate şi fiecare trebuie inventate, măcar descoperite, şi mai apoi apărate. Altfel sunt supuse distrugerii şi perisabilităţii. Uitării, cum spunea Hesse: uiţi suferinţele aşa cum uiţi şi bucuriile şi nici nu mai ştii pentru ce ai suferit. Şi-i păcat - orice uitare e pierdere de fiinţă. 

Dar să nu uit. 

Democraţia trebuie apărată atâta timp cât multe din înşiruirea de mai sus depind de o anumită libertate politică.

Ce fel de vremuri trăim?

Incepe revolutia borfasilor. Ziua asaltului - Opinii - HotNews.ro

Kitsch

„Kitschul exclude din câmpul său vizual tot ce-i esenţial inacceptabil în existenţa umană.

„Visul Terezei dezvăluia adevărata funcţiune a kitschului: kitschul este un paravan în spatele căruia se ascunde moartea.

(Kundera - Insuportabila uşurătate...)

Kitsch-ul este ceea ce rămâne după ce am băgat sub preş ceea ce nu dorim să se vadă din existenţă. În principal moartea şi poate doar ea, până la urmă. Tot ceea ce evităm, ce deranjează sau îngrozeşte are legătură cu frica de moarte, care se află la capătul firului. Rânjetul sulemenit al babei care se vede mereu tânără, fericirea îmbuibată care nu vrea să ştie decât de ea însăşi, tot felul de „adevăruri incontestabile”, ideologii fanatice (chiar Kundera porneşte în analiza sa de la kitsch-ul comunismului), toate intră în această categorie. Până la urmă, ceea ce este încremenit, nu răspunde, nu discută, nu negociază. Aici stă urâtul blând al kitsch-ului care nu loveşte violent ci îşi aneantizează interlocutorul prin lipsa de reacţie.

„Izvorul kitschului este, fără doar şi poate, acordul cu fiinţa.

Dar cine sau ce se află la temelia fiinţei? Dumnezeu? Omul? Lupta? Dragostea? Bărbatul? Femeia?

În privinţa asta părerile sunt diferite, drept care există şi diferite soiuri de kitsch-uri: kitschul catolic, protestant, iudaic, comunist, fascist, democratic, feminist, european, american, naţional şi internaţional.

(...) mişcările politice nu se întemeiază pe nişte atitudini raţionale, ci pe nişte reprezentări, imagini, cuvinte, arhitecturi, care, la un loc, alcătuiesc cutare sau cutare kitsch politic.”

Intră în această sferă a esteticii tot ceea ce se termină cu „-centrism”: atunci când ai găsit imuabilul centru al lumii şi, prin aceasta, ai trimis tot restul la periferie, ai alunecat în kitsch, care este o specia a esteticului, nu a cunoaşterii ori moralei. Lumea devine urâtă astfel, agăţată într-un singur cui, oricum s-ar numi el.

Atunci când se află în afara noastră, este destul de uşor de recunoscut. Dar atunci cum facem cu kitsch-ul din noi înşine? Cunoscând din plin răul, urâtul, murdarul şi, atunci când e natural, să-l acceptăm aşa cum acceptăm şi opusele lor. Dar, oricât ne-am strădui, tot în kitch ajungem pentru că, spune Kundera, acesta e staţia de legătură între fiinţă (întreg) şi uitare (nefiinţă). Ceea ce nu este totuna cu a spune că nu are rost să te împotriveşti acestui fel de urât, blând dar atât de imperialist în manifestările sale.