O analiză din perspectiva psihologiei sociale a filmului The Vow este de găsit aici. Pe scurt, este vorba de o femeie care în urma unui accident, îşi reia viaţa dintr-un anumit punct sfârşind prin a face aceleaşi alegeri pe care le-a făcut înainte de catastrofă, în ciuda faptului că şi-a pierdut memoria. Dincolo de învelişul romantic în care a fost ambalat filmul, cred că acesta spune mai mult decât arată, intrând pe o listă a producţiilor pe care poţi să le vezi neatent, distrat, amuzat dar care pot continua să te pună pe gânduri şi câteva zile după ce le-ai vizionat (Mă gândesc acum la Serendipity ori Ziua Cârtiţei) Aici, în The Vow, nu este atât de important că eroina alege acelaşi bărbat (el i-a fost în preajmă suficient timp pentru a se face re-cunoscut, să zicem), că redevine artist plastic (suntem cumva familiarizaţi cu ideea că talentul este un dat pe care-l ai, pe care nu ţi-l poate lua nimeni) ci faptul că ea îşi reconstruieşte, în structura sa esenţială, viaţa anterioară. În primă instanţă, viaţa ei păruse că se schimbă pentru că s-a certat cu părinţii, dar apoi viaţa ei a urmat un acelaşi curs chiar dacă ulterior i-a înţeles şi i-a iertat. Aşadar acel incident fusese doar un pretext, o scuză, o explicaţie şi nu o cauză reală. Am citit de curând că asemănarea, gradul de similitudine a gemenilor univitelini, este la fel de mare chiar dacă ei sunt crescuţi împreună sau dacă sunt separaţi. Asemănările nu sunt doar fizice ori de aptitudini ci merg până la avea o serie de gesturi, obişnuinţe, obsesii comune, doar ale lor, care nu le-au dobândit. Aceasta este echivalent cu a gândi, măcar ca şi ipoteză, că venim pe lume cu un „program” pe care-l rulăm indiferent de circumstanţe. Iar atunci când este întrerupt, ca în cazul filmului pomenit aici, este reluat, reconstruindu-se din tot ceea ce fiinţa (mai) are la dispoziţie.
Acest program pe care îl rulăm, altădată purta numele de destin, soartă (ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus). Vechii greci spuneau că soarta e caracterul iar cât timp acceptăm că lumea este creaţia noastră (cel puţin ne străduim să fie astfel) pare logic să gândeşti în aceşti termeni, de destin implacabil care se împlineşte chiar dacă ştii ce îţi rezervă.
Gândind astfel lucrurile, rămâne o singură problemă: cea a libertăţii individuale. Dacă puşi în circumstanţe diferite reacţionăm identic, indiferent de cunoştinţe, de experienţă, de lipsa acesteia (The Vow), de context, de orice, înseamnă că suntem fiinţe cărora li s-a răsucit cândva o cheiţă şi până la completa destindere a arcului ştim să facem un acelaşi lucru, să mergem pe o aceeaşi traiectorie. Doar mi-am pus această problemă şi am şi găsit în toată lumea informaţiilor confirmarea faptului că aşa ar sta lucrurile, ceea ce are darul să răstoarne câteva convingeri personale fundamentale. Nu-i totuna să gândeşti că poţi face ce vrei (suntem condamnaţi la libertate, nu-i aşa?) sau că tot ceea ce faci nu se poate să nu faci.
ca să ne salveze de dilemă, s-a inventat hedonismul :)
RăspundețiȘtergere