Despre raţiune şi raţionalitate

Am auzit cândva un îndemn, nu ştiu al cui, probabil al lui Emil Cioran, care spunea că „Foloseşte-te de raţiune cât mai ai timp!” A fost o vreme când am avut impresia că urmez acest sfat, luându-l ca atare: atunci când totul se prăbuşeşte, rămâne Raţiunea ca far călăuzitor – reperul suprem situat mai presus de orice amăgire. Această teorie a fost pusă la încercare şi la un al doilea examen a picat, nu a mai dat acelaşi rezultat.

Dar, până la urmă, ce-i aceea raţiune, realitate la care facem apel pentru a ne încrede în ea sau pentru a o combate? Într-un sens restrâns, raţional este ceea ce este rezultatul unui raţionament corect din punct de vedere logic. Logica, la rândul ei, poate fi deductivă sau inductivă. Deductiv, pleci de la o lege (Toţi oamenii sunt muritori), ai un caz particular (Socrate este om) din care deduci o concluzie (Socrate este muritor). Inductiv, analizezi cazurile particulare, iei ceea ce este comun în ele şi, pe baza lor, formulezi o lege (Până acum, aproape toţi oamenii care au trăit au murit, aşa că pot deduce de aici cu mare probabilitate că toţi oamenii sunt muritori.). Acestea sunt – exprimate pe scurt şi primitiv – căile logicii, o disciplină pentru care am o mare consideraţie cu atât mai mare cu cât înţeleg mai puţin din ea. A gândi logic însă te scuteşte de o mulţime de probleme şi, cu siguranţă, multe neînţelegeri ar putea fi rezolvate prin apelul la nesfârşitele tipuri de silogisme ale lui Aristotel.

Dar atunci când spui: „lasă-te călăuzit de raţiune!”, parcă nu te referi tocmai la logică care, chiar dacă are un cuvânt de spus, este incompletă. Ori nu ai legi din care să deduci cazurile particulare, ori nu-ţi pasă de ele, ori respingi concluzia, ori inductiv ajungi la o lege care este mereu „confirmată” de excepţii. Aşadar a gândi logic este necesar, dar nu şi suficient.

Au mai vorbit unii filosofi de o Raţiune universală, de o ordine a lucrurilor pe care să  o înţelegi şi în conformitate cu care să trăieşti. De la stoici şi până la Iluminism această realitate (să-i spunem astfel) s-a confundat cu Dumnezeu, cu voinţa Sa. Calea Domnului poate fi cunoscută prin mai multe mijloace şi odată ajuns pe ea, orice deviere avea caracter de „iraţionalitate”. Filosofia stoică a fost una destul de elitistă, oricum nu a fost un „de masă” aşa cum a ajuns să fie creştinismul. Or, plecând de la o tradiţie comună, de la aceleaşi învăţături, Biserica s-a divizat continuu în grupuri din ce în ce mai restrânse aflate în rivalitate continuă. Ca să nu mai vorbim de războaiele (să nu le spunem „religioase” pentru că unii contestă această denumire) purtate în numele credinţei, de ruguri şi de cărţi arse. Aşadar, în acest decor, este foarte greu de vorbit de o Raţiune universală pe care să o înţeleagă toţi şi, eventual, să fie îndeajuns de convingătoare pentru a i se supune.

Cât despre raţiunea omenească, ce să mai vorbim? Sub semnul principiilor Iluministe trăim astăzi într-o lume care a trecut prin câteva războaie şi alte catastrofe umanitare generate de un om considerat a fi măcar mai raţional, dacă nu mai înţelept, de un om care are la dispoziţie infinite mijloace de informare, care are, în sfârşit, posibilitatea să afle TOT (ce îl interesează). O lume mai dezbinată ca niciodată care pare că trebuie să-şi găsească echilibrul în dezintegrare, dezbinare/ multiculturalitate, diversitatea, mai curând decât în ceva, orice ar fi, universal (lăsând globalizarea la o parte).

Aşadar, despre ce tip de raţiune vorbim, atunci când îndemnăm pe cineva să fie „raţional”?

În lumea prezentă (postmodernă) nu mai vorbim de lucruri absolute aflate in afara noastră. Habar nu am dacă e o cauză a stării de lucruri din exterior sau un efect al schimbării modului nostru de a gândi (oul sau găina?) dar constatăm că „subiectivitatea” contează tot mai mult. A-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi şi-a mutat accentul de pe „aproapele” pe „tine însuţi”. Nici nu-ţi mai poţi iubi aproapele dacă mai întâi nu ai făcut-o pentru tine (Fromm). Iar aşa cum iubirea ori pe Dumnezeu le găseşti (mai întâi) în tine, tot asfel pare a fi şi cu raţiunea. Ar fi raţional, în acest sens, ar fi un model subiectiv-ideal al lucrurilor aşa cum ar trebui să fie, ţinând cont de legile pe care le cunoaştem. Este astfel o construcţie (în sensul de artificial) a minţii, edificată cu materiale existente în realitate. Aşa cum planul unei case trebuie să ţină seama de caracteristicile (date) ale terenului, ale materialelor etc. tot asfel ceea ce e în minte trebuie să aibă un corespondent cu realitatea. Să ţină seama de legile acesteia, moment în care discuţia despre legi se relansează. Te poţi gândi să locuieşti într-un mirific castel în nori, dar dacă vrei să te mai şi muţi acolo, nu e în regulă. Gândeşti iraţional, cel puţin din perspectiva lumii prezente, a raţionalităţii ei.

Anticamera minunatei lumi noi

Nu sufăr de teoria niciunei conspiraţii, în niciun domeniu. Cred că prostia (sau hai să-i spunem ignoranţă) şi/sau lăcomia noastră explică mult mai multe decât prezenţa unui Big Brother, a masonilor sau a mai ştiu eu cui. Mi-am pus recent nişte întrebări pornind de la ACTA însă în acest caz mi-ar părea mult mai rău după nişte avantaje, de care nu ştiu dacă am dreptul să vorbesc pe aici, decât de faptul de a fi supravegheat. Libertatea sau lipsa mea de libertate parcă nu stă în faptul că cineva îmi urmăreşte traficul pe Internet.

Şi totuşi... 

Dimineaţă am primit pe mail un newsletter (o reclamă de fapt) de la un magazin online al cărui client sunt. Întâmplător sau nu, mi se prezenta o ofertă cu cel mai nou album al formaţiei rock pe care o îndrăgesc cel mai mult. Dau click şi intru într-un adevărat paradis: integrala albumelor, DVD-uri, cărţi despre grupul respectiv. Pornesc să îmi fac calcule, să proiectez achiziţii în funcţie de venituri viitoare şi, cu greu, închid site-ul. Până la urmă, îmi vine o idee: Dacă, în momentul în care m-am autentificat pe site-ul respectivului magazin cu contul de facebook cineva a luat toate like-urile mele, a făcut o ierarhie şi a transformat-o într-o ofertă comercială „de nerefuzat”? Poate că azi dimineaţă a fost doar o coincidenţă, dar cred că mai devreme sau mai târziu se va ajunge aici. Vom fi înconjuraţi de oferte personalizate, vom primi ceea ce vom vrea să primim, în orice domeniu, de la cărţi şi albume până la relaţii şi medicamente. Deşi pare o imagine idilică, a unei lumi perfecte, m-a trecut un fior. 

Devine astfel lumea noastră o lume în care e tot mai greu să ne păstrăm autonomia şi asta fără a trece în extrema opusă, de a deveni paranoici, excesiv de neîncrezători, de suspicioşi care este, până la urmă, tot o limitare a propriei libertăţi. Trebuie, cumva, să ne înconjurăm de nişte ziduri permisive şi elastice - să salvăm încrederea şi speranţa în oameni - ceea ce nu-i chiar foarte uşor.

Două tipuri de înţelepciune

Din postura de observator, de spectator, observi unele vieţi cu totul aflate sub semnul a ceea ce s-ar putea numi „destin”. Mă refer aici nu numai la vieţile chinuite, întunecate, de genul geniului neînţeles, ci şi la unele deschise, luminoase. În cazul acestor oameni, parcă orice ar face, zarurile cad mereu, după caz, pare sau impare. „La omul sărac nici boii nu trag” dar şi „ban la ban trage” (aceasta din urmă nu doar în domeniul economic în care totuşi ar exista o explicaţie raţională a belşugului înmulţit) spune înţelepciunea populară care conchide că „ceea ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. Ceilalţi, cei mai mulţi, printre care cred că mă aflu şi eu, trăiesc cu impresia că sunt liberi, fac alegeri, uneori bune, alteori greşesc, intră pe străzi întunecoase care dau în bulevarde orbitoare într-o hartă fără un unic înţeles (pe scurt, în proverbe, noi spunem că „norocul şi-l face omul”). Trăiesc (aparent) într-o lume raţional-occidentală, a filosofiei, a cântăriri şi alegerii. Ceilalţi, „însemnaţi”, „aleşi” ies din această logică şi pentru ei se aplică alte tipuri de înţelepciune care poate avea de-a face ontologic cu termeni cum ar fi: „pedeapsă”, „răsplată”, „soartă”,  „încercare”, „înţeles”, „sens”, „mântuire”, „karmă” etc. Teoretic, mi se pare aproape imposibil să treci dintr-un tip de înţelepciune în altul, atâta timp cât nici măcar nu ai habar care este structura mentală a celuilat. Totuşi, prin accident, în urma unor experienţe existenţiale este posibil să apară ferestre, uşi, punţi spre cealaltă lume - găseşti/pierzi adevărul/sensul/credinţa etc. Aşadar, pătrunzi dincolo nu premeditat, nu treptat ci atunci când ai de a face cu trepte sau, după caz, cu praguri.

Oare ce înseamnă toate astea?

Recunosc faptul că atunci când am început să citesc Oare ce înseamnă toate astea? scrisă Thomas Nagel (profesor de filosofie la Universitatea din New York), aşteptările mele erau cu totul altele. Mă aşteptam ca în cele 87 de pagini format mic - le citeşti în câteva, puţine ore, dacă îţi pui mintea - să am parte de o reîntâlnire agreabilă cu filosofia, să citesc o carte de popularizare, spus altfel. Această aşteptare mi-a fost susţinută şi de Introducere în care autorul afirmă că se adresează celor care nu au cea mai mică idee despre filosofie. Dar, după ce am parcurs cărticica, concluzia la care am ajuns este cu totul alta. 

Nagel afirmă că „Principala preocupare a filosofiei este de a pune în chestiune şi de a încerca să înţeleagă o serie de noţiuni cât se poate de comune pe care le folosim cu toţii zi de zi, fără a ne gândi prea mult la ele” cum ar fi timpul, numărul, binele, dreptatea etc, noţiuni care par a fi de la sine înţelese. (Sau, cum spunea poetul filosof Lucian Blaga, „A filosofa înseamnă a încerca să răspunzi cu mijloace supermature la întrebări pe care şi le pun şi copiii.”) Problemele abordate în Oare ce înseamnă toate astea sunt următoarele: Cunoaşterea lumii care există în afara minţilor noastre; Cunoaşterea altor minţi decât mintea proprie; Raportul dintre minte şi creier; Cum e posibil limbajul; Dacă alegerea nostră e liberă sau nu; Care este baza moralei; Care inegalităţi anume sunt nedrepte; Ce este moartea; Care este sensul vieţii. Pornind de la situaţii concrete de viaţă, Nagel ia fiecare din aceste probleme şi duce analiza, din perspectivă filosofică, până la ultimele consecinţe. Pentru un cititor neavizat, cum este cel căruia autorul pretinde că i se adresează, lectura cărţii nu este deloc facilă şi nici generatoare de satisfacţii. Probleme simple dau naştere, odată ce încep a fi dezvăluite la tot mai multe întrebări în loc ca analiza să lămurească. În fapt, la sfârşitul fiecărui capitol, eşti mai nedumerit decât la început; l-ai început zâmbind şi-l sfârşeşti îngândurat. Până la urmă, aceasta este una din sarcinile filosofiei: să ne înveţe a pune întrebările corecte şi să de deprindă de a renunţa la răspunsurile incorecte. Chiar dacă ceea ce rămâne în urmă este, uneori, puţin, tare puţin.

Iată, pe scurt, cum tratează profesorul american o temă dragă mie, cea a libertăţii, în capitolul Libertatea alegerii. Stai la rând, într-un restaurant cu autoservire şi ai de ales desertul: între tort şi o piersică. Alegi tortul dar, ulterior te gândeşti că ai fi putut alege piersica. Chiar aşa să fie? A spune că ai fi putut face altfel presupune că în momentul anterior alegerii orice opţiune era deschisă, avea la fel de multe şanse - alegerea nu e hotărâtă dinainte. Unii - adepţii determinismului - sunt de părere că nu putem alege niciodată decât ceea ce alegem, şi asta din diferite motive („... circumstanţele existente înainte ca noi să acţionăm ne determină acţiunile, făcându-le inevitabile.”). Asta transformă omul într-o maşinărie care-i anulează nu numai libertatea ci şi responsabilitatea. Nici nu are rost să lauzi/să pedepseşti un om care a făcut o faptă bună/rea pe care nu el a ales să o facă (el a fost ales de situaţie, în acest caz, cum ar spune Saramago). Starea opusă, în care nicio alegere nu este predeterminată, conduce, de asemenea, la un impas. Dacă alegerea nu este predeteminată, înseamnă că ea nu este determinată nici măcar de mine. Nimeni nu este responsabil, nici măcar eu. 

O situaţie intermediară între aceste extreme ar fi cea a unui determinism relativ (formularea îmi aparţine, poate nu este cea mai exactă) în care acţiunile sunt determinate de anumite cauze „personale” (psihologice). Autorul respinge această interpretare, considerând-o tot un determinism (psihologic), din care libertatea este alungată. De asemenea, el declară că nu înţelege nici cum poate fi vorba de responsabilitate dacă acţiunile nu sunt determinate.

Aşadar, câteva probleme, tot atâtea fapte de viaţă, multe răspunsuri temporare şi multe întrebări definitive. Nu recomand această carte celor care sunt în căutarea unor răspunsuri absolute însă aceştia, prin formaţie, se ţin departe de filosofie. Celorlalţi le urez lectură plăcută, chiar îngânduraţi fiind!

(Articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial All)

Existenţa precede esenţa

Vorbesc unii despre felul în care este omul. Acel „om al filosofilor” cum îl numea Paler care ar fi tare diferit de omul real, aşa cum este el. Atunci când Sartre a vrut să definească existenţialismul a afirmat că adepţii acestei orientări sunt convinşi că „existenţa precede esenţa”. În cazul unui obiect, de exemplu, acesta a preexistat în mintea meşteşugarului, fie el şi proiectant. În cazul omului, crede filosoful francez, lucurile stau cu totul altfel. Noi, oamenii, nu preexistăm existenţei noastre, nu avem o soartă care să fie scrisă pe vreo tablă din ceruri. Venim pe lume fără a avea nicio misiune însă această misiune apare şi se desfăşoară pe măsură ce trăim. De la început omul nu este nimic „El va fi ceea ce va face din el. (...) Omul nu este altceva decât ceea ce face din el”, spune Sartre. Aceasta însemnă că existenţa precede existenţa. „Primul efect al existenţialismului este acela că îl pune pe fiecare om în posesia lui însuşi aşa cum este, şi aşează întreaga responsabilitate pentru existenţa lui direct pe umerii săi.” Nu soartă, destin, Dumnezeu, gene, educaţie. Nimic din acestea nu contează sau oricum contează mai puţin decât fiecare vede atunci când priveşte în oglindă. Ar fi totuşi bine să ne placă ceea ce găsim acolo, nu de alta dar suntem singurii responsabili de ceea ce vedem.

„Mă refer mai ales la propoziţia sa (a lui Sartre) că «esenţa omului este existenţa sa». Această propoziţie este asemenea unui fulger care luminează întreaga scenă a existenţialismului. Aceasta poate fi denumită cea mai curajoasă şi mai disperată propoziţie din întreaga literatură existenţialistă. Aceasta afirmă că nu există o natură esenţială a omului, cu excepţia unui singur punct în care acesta poate să facă din el însuşi ceea ce doreşte. Omul crează ceea ce el este. Nimic nu îi este dat pentru a determina creativitatea sa. Esenţa fiinţei sale - «ar trebui» - nu este ceea ce el găseşte; el o face. Omul este ceea ce face din el însu;i. Curajul de a fi în sine este curajul de a face din sine ceea ce este dorit.”

(Paul Tillich - Curajul de a fi)

Tentaţia completitudinii

„Oricărui fenomen, sau element, sau eveniment logic, ca şi judecăţii care îl gândeşte, propoziţiei care îl exprimă sau semnului care îl simbolizează: lui e, de exemplu, trebuie să-i fie asociat întotdeauna, structural şi funcţional, un antifenomen, sau antielement, sau antieveniment logic, şi deci o judecată, o propoziţie, un semn contradictoriu: non-e sau e; şi într-un asemenea mod, încât e sau e nu vor putea fi niciodată mai mult decât potenţionalizate prin actualizarea lui e sau e, nu făcute să dispară, astfel ca e sau e să-şi fie suficiente lor înşile într-o independenţă şi deci o noncontradicţie riguroasă - ca în orice logică, clasică sau de altă natură, care se întemeiază pe atotputernicia principiului noncontradicţiei. Acest postulat, pe care l-am exprimat, de bine de rău, prin cuvinte şi fraze şi care nu poate fi definit corespunzător decât prin formulele simbolice de mai jos, conţine proprietatea lui e şi e de a se actualiza şi potenţializa alternativ şi într-un asemenea mod, încât actualizarea unuia determină întotdeauna şi obligatoriu potenţializarea celuilalt.” 

(Stéphane Lupasco - Logica dinamică a contradictoriului)

„De bine, de rău” am copiat acest text. În spatele acestei străduinţe a filosofului de a exprima în cuvinte ceea ce ştie să descrie mai bine în simboluri logice, se află (cred eu) intuiţia că lumea este un întreg. Este rotundă, în tot ceea ce are ea, bun şi rău, viu şi mort. Simplu, dintr-o privire, cam aşa:

Ascultare

O melodie o poţi percepe din afară sau dinăuntru. În primul caz doar o auzi, în cel de al doilea o asculţi. Conform dicţionarului, a asculta = a fi atent la ceea ce se spune sau se cântă dar şi a acorda importanţă celor spuse de cineva, a lua în consideraţie; a împlini o dorinţă, o rugăminte. Auzi - în toate cazurile, ceva, pe cineva - până uiţi de tine, mai bine spus devii una cu tine, nescindat, şi atunci începi să asculţi. 

Un ciob de iad

Cântec deplin

N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Şi daca-nvii în cântecul de azi
E că mureai în lacrima de-aseară.

(Radu Gyr)

Pedagogia libertăţii

Suntem condamnaţi la libertate. 

Nu avem cum să i ne sustragem pentru că însăşi sustragerea înseamnă asumarea şi exercitarea libertăţii. Uzual, se consideră că atunci când nu faci nimic, accepţi nelibertatea, oricum s-ar numi ea. Dar şi atunci acţionezi, din diferite motive, într-o anumită direcţie, cea a imobilităţii. În orice situaţie există cel puţin două alternative şi atunci expresia sub care adeseori ne ascundem „nu se poate altfel” nu are sens. Este doar o autoamăgire, atunci când nu e de-a dreptul o preferinţă.

Or, dacă nu ne putem sustrage libertăţii, ea se poate transmite pedagogic altora? Nu poţi învăţa libertatea pentru că ea fiind cosubstanţială existenţei, este ca şi cum ai învăţa pe cineva să respire. Dar cred că poate fi transmis altceva. Libertatea, până la urmă, este un concept abstract, prea vag şi, în lumina celor de mai sus, prea extins pentru a fi operaţional. Este filosofie pură. Idee platonică. Dar libertatea are o serie de caracteristici intrinseci şi este ameninţată de pericole foarte concrete care pot fi cunoscute practic. Iar în acest sens, da, poate exista o pedagogie a libertăţii.

Thank God it's not that simple

Looked through the paper

Makes you want to cry

Nobody cares if the people

Live or die

And the dealer wants you thinking

That it's either black or white

Thank God it's not that simple

In my secret life

(Leonard Cohen - In my secret life)

Aşadar, propagandistul demagog trebuie să fie în mod consecvent dogmatic. Toate afirmaţiile sale sunt făcute fără niciun fel de rezerve. Nu există niciun fel de nuanţe de gri în tabloul lumii pe care îl prezintă el; totul este să fie diabolic de negru, fie de un alb celest. Ca să-l cităm pe Hitler, propagandistul trebuie să adopte o „atitudine sistematică unilaterală faţă de toate problemele de care trebuie să se ocupe”. El nu trebuie să recunoască niciodată că ar putea să se înşele sau că oamenii care au un punct de vedere diferit ar putea să aibă măcar parţial dreptate. 

(Aldous Huxley - Reîntoarcere în minunata lume nouă)

În mod straniu, ceea ce detestăm, ne salvează. Este greu de suportat o lume incertă însă tocmai în aceasta indeterminare stă frumuseţea ei. Opusul acestei lumi, cea în alb şi negru, cea simplă - vândută nouă astfel - este cea a dealer-ului, a lui Hitler.