Cea mai frumoasă meserie din lume (încă) nu există

Am făcut studii de sociologie şi lucrez pe post de sociolog. Din păcate nu lucrez ca sociolog, însă sunt îndeajuns de aproape de această profesie pentru a realiza că îmi place sociologia şi să nu mă dezic de alegerea pe care am făcut-o în 1990. Cred că orice interes asupra omului, din aproape orice direcţie, are de-a face cu sociologia. Suntem fiinţe sociale în aceeaşi măsură în care sunte fiinţe biologice. Tot ceea ce ne trece prin cap, ce simţim, ce iubim şi ce urâm, este determinat social. De exemplu, până la romantici, oamenii nu considerau munţii demni de admiraţie. Abia după ce au fost descrişi în literatură ca fiind astfel, aceste forme de relief au dobândit o altă demnitate valorică. Aşadar un munte nu este doar un munte ci ceea ce credem (am fost învăţaţi să credem) că este. Despre gândirea ştiinţifică se crede - suntem învăţaţi să credem, de fapt - că este un model de cunoaştere obiectivă a realităţii. Însă fizica, biologia, chimia, şi chiar matematică sunt ştiinţe care se caută pe ele însele, care au succese şi retractări, care depind ele însele de credinţele oamenilor, de imaginea care o au despre Univers şi  despre Viaţă. Iar, spun din nou, dacă suntem ceea ce credem şi credinţele ne-au fost „implantate” social atunci, şi din acest punct de vedere, sociologia este în toate. 

Ieri am văzut un grup format din foştii mei profesori de la Universitate care prezentau o imagine complexă a sociologului care ar ştii să facă multe lucruri atunci când părăseşte facultatea. Mai greu este de răspuns la întrebarea ce poate să facă sociologul (român) în mod specific, ce ştie să facă doar el şi nici un alt specialist? La rândul lor, angajatorii de sociologi îi pun să facă pe aceştia cam orice, mai puţin sociologie. Este aceasta, din păcate, o profesie care încă îşi mai caută locul pe piaţa muncii şi care cred că are nevoie de nişte revoluţionari care să aibă curajul să inventeze sociologia practică în organizaţii şi instituţii. Spre ruşinea noastră, a celorlalţi, după mai bine de 20 de ani, încă îi mai aşteptăm. 

Prea multe sfaturi

Un prieten mi-a trimis această poveste. Dincolo de înţelepciunea în sine a poveştii, m-a mai amuzat şi descrirea în cunoştinţă de cauză a inflaţiei de teorii şi de practici dezvoltate pe o anumită nevoie.Vrei să te transformi din ceva (găină) în altceva (vultur), îţi stau la dispoziţie informaţii nesfârşite: eso-exoterice, materialiste, spirituale, orientale, occidentale, raţionale, raţionaliste, anti-raţionaliste, intuitive, pentru starea de veghe sau cea de somn, pentru trup, inimă sau minte, din această lume sau din altele. (În paranteză adaug că acelaşi prieten, ştiind că sunt împotriva gândirii pozitive, mi-a trimis un link despre binefacerile gândirii negative!) Doar cere şi ţi se va da!  Dar noi, noi înşine, unde şi ce mai suntem sub această avalanşă de mâini de ajutor, de consilieri şi terapeuţi, de iniţiaţi şi profesori, de gurru sau de „doar” înţelepţi, de instructori atestaţi sau doar confirmaţi, de cărţi, audio-book-uri şi mai ales site-uri care ne învaţă câte în lună şi în stele? Mă gândesc în acest context cum aş arăta eu fără cărţile pe care le-am citit şi sper din toată inima să nu fi fost prea diferit de cel care sunt acum. Spune Čapek şi cred că l-am mai pomenit pe aici, că omul este mai mult decât adevărul care-l îmbracă. Sper, cred, că suntem ca oameni la fel de frumoşi fără a fi costumaţi în teorii şi practici care să ne ţină în picioare. La fel ca şi hainele, acestea sunt doar nişte aparenţe vremelnice sub care mai-adevărul sinelui încearcă, nu întotdeauna cu succes, să supravieţuiască şi să se menţină la suprafaţa luminoasă a lucrurilor. 

Aşadar, dacă o găină simte în sinea sa că e vultur, într-o zi îşi va lua pur şi simplu zborul. Dacă este găină 100%, nicio teorie ori practică nu o va transforma în alceva decât este. Şi, la urma urmei, mai bine o găină care-şi asumă destinul decât una care se dă drept acvilă. 

Cunoaşterea ca o cucerire treptată a realului

„O perspectivă sau o formă de gândire este mai obiectivă decât alta atunci când se bazează într-o mai mică măsură pe trăsăturile caracteristice ale unui individ şi pe poziţia pe care o are acesta în lume sau pe particularităţile tipului anume de fiinţă care este el. Cu cât este mai largă gama tipurilor subiective cărora o anumită formă de înţelegere le este accesibilă - cu cât va depinde mai puţin de capacităţile subiective specifice - cu atât ea va deveni mai obiectivă. Un punct de vedere care este obiectiv prin comparaţie cu viziunea personală a unui individ poate fi subiectiv prin comparaţie cu un punct de vedere teoretic, situat la o distanţă mai mare de acesta. Punctul de vedere al moralităţii este mai obiectiv decât cel al vieţii private (cunoaşterii comune, să zicem altfel), dar mai puţin obiectiv decât punctul de vedere al fizicii. Am putea considera realitatea un set de sfere concentrice, care sunt revelate progresiv pe măsură ce ne detaşăm de contingenţele sinelui.”

„Merită să încercăm să aducem mai mult sub influenţa unui punct de vedere impersonal convingerile, acţiunile şi valorile noastre, chiar dacă nu avem garanţia că acest lucru nu va putea fi revelat dintr-o perspectivă şi mai îndepărtată ca fiind o iluzie. În orice caz, se pare că nu avem o altă soluţie decât încercarea de a face acest lucru.”

(Thomas Nagel - Perspectiva de nicăieri)

Obiectivitate (cunoaştere) cucerită pas cu pas, niciodată completă (realitatea este mereu mai mult decât realitatea obiectivă). Cam aşa cum au făcut olandezii cu teritoriul ţării lor smuls cu inteligenţă şi perseverenţă, treptat, mării. Fără certitudinea că teritoriul astfel dezvăluit este sigur, solid, cert. 

Fotografia şi filmul pasiunii

Semnul actelor autentice, sunt de acord cu asta, este pasiunea pe care o pui în ele. Diferenţa o face trăirea care este nu atât semnul valorii cât cel al valorizării, iar din partea subiectului doar asta contează. Privind asupra lucrurilor care ne înconjoară (valabil şi pentru amintiri) se desprind din decor doar cele pentru care simţim ceva.

Dar, mă întreb acum, ce ne facem cu pasiunile care nu au meritat să fie trăite? Pasiunile pentru iluzii consumate în numele unei închipuiri care au consumat doar timp, bani, suflet? Privesc în urmă şi sunt uimit de entuziasme pentru lucruri îndoielnice ca distracţiile searbede dintr-un loc în care nu se întâmplă nimic. Cum ar fi, să te mobilizezi zgomotos pentru că nu ai altceva mai bun de făcut. Din plictiseală, atunci când „orice merge”.
Într-un anumit fel, nu contează obiectul pentru care eşti pasionat atâta timp cât această trăire este folosită pentru a te pune în mişcare, drept combustibil, şi nu ca pretext pentru ratare. Un obiect pe care-l îndrăgeşti te poate aspira, confisca, anula iar aceasta este pasiunea distructivă care nu foloseşte la dezvoltarea de sine ci, dimpotrivă, la propria dizolvare. Calitatea pasiunii, cred acum, nu stă nu în obiectul său ci în aportul la calitatea fiinţei. Iar această dezvoltare rămâne, oricât de ridicole vor fi fost pretextele care au însufleţit-o cândva.
Aşadar, atunci când priveşti un om pasionat, nu este de ajuns să-i faci doar o fotografie ci, pentru a-l admira (sau nu), pentru a înţelege ceva, este nevoie să-l filmezi în parcursul lui pentru a vedea la ce anume îi serveşte entuziasmul: la stagnare, la dezvoltare sau doar la omorârea plictiselii. Altfel greşim, aşa cum, prin acelaşi mecanism al ruperii gestului de omul care l-a produs, ne sunt livraţi falşi eroi:

Rostul fără de rostului

Autorul unui manual de sociologie, din care citez din memorie, sugera cercetătorului să distingă între fapte şi constructe (sociale). Foarte îndreptăţit acest sfat pentru că altfel ai confunda, mai colocvial spus, marfa cu ambalajul ori, în alt registru, noumen-ul cu fenomenul ori atma (parcă) cu maya. Este un sfat la fel de bun şi aproape la fel de inutil ca şi cel agăţat pe pereţii birourilor: „Doamne, dă-mi puterea să disting ce este în puterea mea şi ce nu etc.!” Lucrurile pe care le avem de făcut par clare dar nu sunt întotdeauna uşor - nu că ar fi tare dificile, ci sunt ambiguue,ele sau mijloacele prin care ajungem la ele - de pus în practică. Dar, totuşi, a distinge între ceea ce este al tău şi ceea ce este construit, al altora, impus, artificial este întotdeauna un exerciţiu util, cel puţin în sensul de clarificare.

Sunt câteva astfel de întrebări fundamentale, care desigur nu au răspuns, pentru că altfel nu ar fi fundamentale. De pildă, pe lângă cele de mai sus care sunt tot nişte întrebări: Cine sunt eu şi ce am de făcut? Faptul că îi spui cuiva că oricât şi-ar bate mintea nu va găsi un răspuns satisfăcător este exact, dar nu spune totul. O astfel de „bătaie de cap” ajută, cel puţin dacă priveşti în urmă: nu ai ajuns încă la destinaţie dar eşti altundeva decât erai atunci când ai plecat. Nu au cucerit încă medalia olimpică dar de o bucată de vreme alergi spre aceasta. Un motiv suficient pentru a zâmbi.

Moarte

În urma întâlnirii cu moartea, viaţa nu va mai fi aceeaşi. Există un interval, de câteva clipe ori de câţiva ani, de la eveniment până la moartea propriu-zisă. Dacă ai capacitatea de a înţelege semnificaţia acestei întâlniri, atunci doar viaţa cuprinsă între aceste două intervale va fi cea adevărată. Când ceea ce spui în cuvinte ca „vreau”, „cred” are greutate, însemnătate. Dacă însă încerci să te convingi că moartea nu e moarte sau că întâlnirea nu a fost întâlnire, ratezi viaţa însăşi. Totul va fi ca mai înainte. Amăgire.

Modelul compatibilist de libertate

Sunt unii oameni care fetişizează raţiununea, alţii care o dispreţuiesc. Încerc să nu ajung la niciuna dintre extreme însă recunosc faptul că îi respect cu adevărat pe cei care îşi folosesc eficient, eficace, corect mintea. Există multe argumente pro şi contra raţiunii (care ar trebui definită mai întâi, dar să o luăm în cel mai larg sens, de întrebuinţare a minţii) dar m-am gândit la unul care, pentru mine, pare, în acest moment, convingător.  „Doamne, fereşte-mă să mor din prostie!” m-am gândit. Adică să existe pe lume lucruri care să mă distrugă, eu să pot să iau cunoştinţă de ele, dar să nu o fac din diferite motive, ignoranţă sau lene. Aşa cum aş ieşi în trafic fără să pun mâna pe un manual de reguli de circulaţie. Spuneam altădată că nu există manuale de întrebuinţare ale existenţei, însă există, totuşi, cunoaştere în acest domeniu. Poţi înainta, stagna sau regresa în cunoaştere. Adică, oricând este ceva de făcut.

Acest sentiment mi l-a trezit lectura unei cărţi de care am pomenit şi anterior: Gândeşte, de Simon Blackburn. Titlul are şi un subtitlu, O introducere convingătoare în filososofie dar e vorba de abordarea unor teme clasice ale disciplinei la care autorul oferă nişte soluţii. Una dintre aceste probleme este cea a posibilităţii existenţei libertăţii în condiţiile unui determinism strict care ar guverna vieţile nostre (de fapt şi varianta opusă, a existenţei hazardului, conduce la concluzii limitative asupra libertăţii („Hazardul este la fel de  neîndurător ca necesitatea”.) Viziunea creştină clasică a unui suflet dotat cu liber arbitru este pusă de Blackburn în contextul filosofiei dualiste a lui Descartes şi nu duce acolo unde credincioşii sunt convinşi că ar trebui să ajungă. Până la urmă, ideea de suflet şi de libertate a sa este mai mult un model uman prin care încercăm să înţelegem lumea şi mai puţin unul divin. Dar, aici pe pământ, ce avem de făcut?

Raţiunea, rolul ei şi prin aceasta treaba filosofului sunt introduse prin intermediul unui model decizional al creierului care prin intermediul a patru module - scanner (care observă realitatea), generator de arbori (generează variante), evaluator (alcătuieşte ierarhii şi priorităţi în funcţie de anumite criterii), producător (executant) - descrie drumul de la informaţie la acţiune. În general, acest proces este aproape automat: Vedem ceea ce suntem obişnuiţi să vedem, variantele sunt cele pe care le ştim, criteriile de alegere şi modalităţile de acţiune sunt cele ale drumurilor bătătorite. Autorul insistă aspra ideii că aceste module nu trebuie să rămână anchilozate, ci să se flexibilizeze astfel încât variantele de alegere să se multiplice. El aduce exemplul profesorilor care ar avea o vorbă: „Nu mă deranjează un elev prost, dar îmi displace, în schimb unul leneş”. Profesorii sunt persoanele puse tocmai să reconfigureze modulele de evaluare şi astfel să schimbe  (în bine) şansele elevului. Or, dacă un elev prost este încremenit într-o anumită stare, unul leneş poate fi urnit din situaţia în care se află. Tot astfel ar fi de dorit să se întâmple şi cu noi: într-o situaţie dată să putem avea cât mai multe imagini ale aceleiaşi realităţi, să descriem cât mai multe alternative şi să evaluăm din prisma mai multor criterii. 

În concluzie, cred, libertatea ar depinde de două componente: capacitatea de a fi flexibil şi înţelepciunea de a-ţi păstra opţiunile deschise astfel încât să nu intri în „fundături” care nu doar că nu duc nicăieri ci le anulează şi pe cele viabile.  

Printre altele, frumuseţea acestei teorii stă în faptul că aduce, încă o dată, libertatea lângă cunoaştere: dacă ştii mai multe, ai în vedere mai multe căi de acţiune. Pe de altă parte, Blackburn se ocupă în detaliu şi despre limitele acestei teorii „compatibiliste” (care încearcă să concilieze libertatea cu determinismul), care nu sunt deloc neglijabile. Dar ce aş vrea eu să subliniez este nu un anumit model de libertate - la urma urmei fiecare îşi croieşte viaţa după propria existenţă - ci faptul că oricând se poate gândi o ieşire dintr-o anumită situaţie şi dacă cineva, să spunem, se simte condamnat, nu este nici din vina stăpânului, a „stării de lucruri” şi nici a unei teorii (a destinului, determinării, lipsei de libertate etc.) Numai de mintea nostră depinde să nu murim din prostie. Rămân, desigur, multe alte cauze. 

Direcţii în cunoaştere

„Conchizând, este util să reţinem următoarele patru posibilităţi în domeniul epistemologiei (adică al teoriei cunoaşterii). Avem, în primul rând, fundaţionalismul raţional al lui Descartes. În al doilea rând, avem fundaţionalismul natural al lui Hume. Apoi există teoria coerentistă. Şi în final, înălţându-se asupra tuturor acestora ca un spectru, stă scepticismul, conform căruia cunoaşterea e imposibilă. Fiecare dintre aceste teorii s-a bucurat de susţinători redutabili. Indiferent pe care dintre ele o preferaţi, vă veţi găsi aşadar în compania unor mari filosofi.” 

(Simon Blackburn - Gândeşte) 

Atunci când se referă la fundaţionalism, autorul este în poziţia lui Moromete care-l întreabă pe interlocutor „Pe ce te bazezi?”, atunci când face o afirmaţie. Descartes găseşte această temelie, cu ajutorul raţiunii, în sine şi mai apoi în existenţa lui Dumnezeu – Cogito ergo sum ergo Deus est – dar temelia descoperită nu este pe atât de solidă pe cât şi-ar fi dorit-o. David Hume pleacă de la principiile francezului însă include, alături de raţiune, în mijloacele cunoaşterii şi datele oferite simţuri, respinse de Descartes ca fiind înşelătoare. Totuşi, Hume nu poate respinge presupoziţia predecesorului său care îşi ridica problema că tot ceea ce trăim ar putea fi un vis produs de un Geniu Rău. Teoria coerentistă contestă necesitatea unui fundament primordial pe care să se sprijine cunoaşterea şi constată coerenţa sistemului nostru obişnuit de opinii şi cunoştinţe care, de bine de rău, ne serveşte în viaţa cotidiană. Astfel opiniile se sprijină unele pe altele, ca o reţea. Dar faptul că tot sistemul nostru de cunoştinţe este complex şi coerent nu înseamnă că e şi adevărat. Şi nebunii au logica lor, uneori foarte complexă, spune Camil Petrescu. În sfârşit, ultima opţiune, scepticismul - „ca un spectru” - prin care se refuză posibilitatea – completă sau numai în anumite domenii – cunoaşterii.

Şlefuitorul de lentile

„Viaţa era frumoasă în simplitatea ei. Bento (prenumele în limba portugheză al lui Baruch Spinoza) era perfect de acord cu ideea lui Epicur că nevoile omului sunt puţine şi uşor de satisfăcut. Având nevoie doar de casă şi masă, de câteva cărţi, hârtie şi cerneală, putea câştiga guldenii necesari şlefuind lentile de ochelari doar două zile pe săptămână şi predând ebraica pentru colegienii care doreau să citească Scripturile în limba maternă.” 

(Irvin D. Yalom - Problema Spinoza)

M-a sedus mereu această imagine a lui Spinoza, un mare filosof raţionalist, care a ales să-şi câştige existenţa şlefuind lentile în timp ce gândea legile Universului şi ale omului într-un sistem cvasigeometric. Să-ţi asiguri strictul necesar cu mâinile iar „guldenii”, nu foarte mulţi, să îţi asigure nu doar mâncarea ci libertatea însăşi. Exact acei bani din care poţi trăi fără a-ţi vinde sufletul niciunui stăpân. 

Eroismul celor care ştiu

Există un eroism al omului care nu se minte, care nu învinovăţeşte pe nimeni pentru ceea ce i se întâmplă, care găseşte soluţii doar în el şi în credinţa sa. Omul aşa cum este el, pur, fără costume şi deghizări, în luptă cu destinul şi care, prin acceptarea acestei încleştări, se ridică deasupra sorţii. O luptă din start pierdută (de pierdut pierdem toţi această luptă) dar tocmai de aceea eroică. Astfel de oameni nu sunt (doar) marii cuceritori ai istoriei, iluştrii înţelepţi ai lumii care au lăsat lucruri durabile în urma lor. Sunt cei de lângă noi care au fost Acolo şi care au ales să se întoarcă şi care, cu vocea abia şoptită şi cu privirea adâncită, ne spun şi nouă ce au văzut, aşa încât să aflăm şi noi care ne sunt datoriile şi lucrurile care contează cu adevărat într-o lume care în majoritatea timpului şi a locurilor mai mult se ascunde decât se dezvăluie. Iar când spun „eroism” nu spun neînfricat. Nu acesta este echivalentul lui „curaj” pe care-l accept. Omul curajos este lucid şi de aceea înfricoşat de Neant pentru că a acceptat să-l vadă în toată (i)realitatea sa, dar, în ciuda acestei absolute spaime, alege să rămână omul care este. Poate altfel, schimbat în forma sa, dar mai aproape de ceea ce este. Nu merită vorbit despre „eroismul” de a te ascunde mereu, cât mai rafinat şi mai eficient (pentru aceasta e de ajuns să ieşi pe stradă sau să deschizi televizorul ori o „reţea de socializare”) ci despre acela de a înfrunta şi de a te ridica pentru o clipă deasupra a ceea ce e mai puternic decât tine. Spus altfel, o agonie (cuvant care vine din greacă unde înseamnă luptă) trăită în solitudine.