Importanţa contextului

Orice scenă a balconului riscă să devină o scenă a balconului într-un teatru de păpuşi dintr-un Univers paralel. (tot Huxley dar citat din memorie).
Orice scenă dramatică (tragică) poate deveni ridicolă pusă într-un alt context. Dar şi invers este valabil, cum spunem noi: „Chiorul este împărat în ţara orbilor”. Există adevăruri şi erori care sunt astfel numai în funcţie de auditoriu, de public. De Universul ales.

Responsabilitate şi libertate

Cu toate că cineva veghează de deasupra, uneori ameninţător, alteori strălucitor, este treaba şi responsabilitatea fiecăruia ce face aici, pe pământ. Dacă ţine furtuna la depărtare şi o transformă în suflet într-un vals al libertăţii. Sau invers. Dar muzica şi furtuna e a fiecăruia, nu a celui ce veghează din înălţimi.

La ce bun?

Să-ţi cheltuieşti cu generozitate viaţa căutând să găseşti fărâme de adevăr mânat de pura intenţie de a le găsi, să lupţi pentru a realiza crâmpeie de bine şi de frumos şi să nu ai siguranţa că străduinţa şi jertfa ta au într-adevăr un rost, iată, cred, supremul grad de libertate interioară ce poate omul să atingă! Iată puterea sufletească cea mai mare, iată moralitatea cea mai înaltă!

Din această perspectivă spirituală, prindem ocazia de a aduce spiritualiştilor dovadă tare că poţi rămâne cap lucid, privind fără prisme sufleteşti idealizatoare o lume perfect indiferentă faţă de cele mai sfinte aspiraţii morale ale tale, şi să lupţi, cu toate acestea, o viaţă întreagă pentru realizarea lor; care e nesigură, şi o dată dobândită, poate fi de foarte scurtă durată. În ciuda celor mai triste experienţe ce le-ai face, să continui să fii „idealist”.

(D.D. Roşca - Existenţa tragică) 

Se ridica mai jos întrebarea: La ce bun să ierţi? Şi există o mulţime de astfel de întrebări: La ce bun să încerci să fii cascadă deşi ai fost blestemat să fii baltă? Un răspuns posibil ar fi cel de sus: tocmai pentru că nu există niciun motiv merită să încerci! Ce rost şi ce satisfacţie ai dacă urci pe un deal? Bucuria vine pe un vârf cu greu cucerit, un vârf care te putea cuceri el pe tine. Este asta o luptă care merită dusă dar care, mai devreme sau mai târziu se va sfârşi cu un eşec...

(Fără intenţia de a ofensa pe cineva aceste întrebări le ridică doar cel care, cel puţin uneori, se îndoieşte de faptul că o „justiţie imanentă” sfârşeşte totdeauna prin a triumfa, cum spune acelaşi DD Roşca)

Baltă ori cascadă

„Iadul este incapacitatea de a fi altul decât fiinţa pe care o descoperi acţionând zilnic în numele tău.”

Pentru ce nu-i bine să fii acelaşi? Pentru acelaşi motiv pentru care apele stătătoare nu sunt bune de băut. Nu e numai o comparaţie: dacă rămâi mereu acelaşi ratezi şansele de a te cunoaşte complet, de a-ţi cunoaşte eu-rile latente, necunoscute, surprinzătoare.
Ratezi posibilitatea de a te cunoaşte aşa cum eşti.

O posibilă ieşire

Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!

Am citit pe aiurea o vorbă care mi-a plăcut: „Dacă nu-ţi place un lucru schimbă-l. Dacă nu poţi, schimbă-ţi atitudinea”. Atunci când nu ne convine ceva, avem cel puţin aceste două soluţii la îndemână. Citatul din postul anterior, luat din Huxley, cred că despre asta vorbeşte: despre libertatea pe care o avem faţă de ceea ce nu ne convine. Putem schimba într-o măsură mai mare sau mai mică – poate din ce în ce mai mică - lumea în care trăim, la propriu. Schimbăm lumea transformând-o ori mutându-ne de ici colo prin ea astfel încât să avem de a face cu alte locuri de muncă, alte pasiuni, alţi prieteni, alte adevăruri. Măcar alte „feţe” cum se mai spune dacă cele cu care avem de a face nu ne plac. Iar aceste schimbări de lumi nu trebuie să fie întotdeauna radicale, absolute, totale. Ştie fiecare ce înseamnă o ieşire la iarbă verde, un concediu sau numai o plimbare de la servici acasă – pe jos sau cu bicicleta – dar văzută fiecare ca „ieşire” adevărată şi nu ca o corvoadă. Uneori acestea mai sunt numite şi „evadări” dar nu-mi place termenul pentru că presupune la sfârşit întoarcerea într-o închisoare şi dacă acesta e gândul de final, atunci bucuria a fost doar aparentă, nu transformatoare.  

În afară de posibilitatea de transformare a lumii mai este cea de a ne schimba părerea despre lume. Aici este mult tare de vorbit pentru că aşa cum o spune un pedagog respectabil, William James, „Fiinţele umane, schimbând atitudinile interne ale minţilor lor, pot schimba aspectele exterioare ale vieţilor lor”. Are un înţeles adânc vorba asta, sau mai multe, iar unul ar fi că dacă gândim lumea într-un anumit mod, ea devine astfel. Vedem oameni care înţeleg lumea în tot felul de moduri şi cunoaşterea din ultima vreme nu a apropiat aceste puncte de vedere şi nici nu le-a redus ca număr. Cunoaştem, poate nu direct dar măcar din literatură ori filme, persoane care şi-au schimbat atitudinea faţă de viaţă în urma unor experienţe-limită: pericolul morţii, boala, întâlnirea cu un anumit om, despărţirea de un anumit om etc. De obicei cei în cauză spun că au dobândit o cunoaştere „mai adâncă” a realităţii, mai „apropiată de adevăr”. Şi cunoaşterea anterioară a lumii cum se chema? Dacă i-ai fi întrebat înainte de evenimentul în cauză, nu s-ar fi declarat deloc nişte ignoranţi – poate doar în ceea ce priveşte nivelul de cunoştinţe dar nu în privinţa vieţii „aşa cum este ea”. Cred că aici este un adevăr psihologic: ne putem schimba, avem resurse de schimbare şi aşa cum astfel de experienţe-limită dovedesc, resursele respective sunt aproape nelimitate. Şi schimbându-te, schimbi lumea în care trăieşti.

O vorbă de-a lui Ghandi care uneşte cele două perspective: a lumii interioare şi a celei exerioare: „Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!”. Interesant pentru fiecare ce urmează după ce va fi urmat aceast sfat.

  

M-am luat cu vorba şi aparent am uitat de iadul de care spunea Huxley.

Iadul din noi înşine

„Câteva fapte empirice:
Unu. Toţi suntem în stare să nutrim dragoste pentru semenii noştri.
Doi. Aceste sentimente sunt stăvilite de către oameni.
Trei. Putem trece peste aceste stavile dacă voim. (Simpla observaţie arată că, oricine doreşte, poate depăşi sentimentele de antipatie personală, ură de clasă, şovinism, sau ură de rasă. Nu este uşor dar se poate realiza acest lucru dacă avem destulă voinţă şi ştim cum să ne punem în practică bunele intenţii.)
Patru. Dragostea ce se manifestă printr-o purtare binevoitoare, generează dragoste. Ura, ce se manifestă printr-o purtare samavolnică, generează ură. (discutabil, după părerea mea...)
În lumina acestor fapte, se întrevede limpede care trebuie să fie profilul politicii între persoane, între clase şi între naţiuni. Dar trebuie să admitem că simpla cunoaştere a acestor fapte nu înseamnă mare lucru. Toţi ştim aceste lucruri, dar foarte puţini sunt cei ce acţionează în conformitate cu ceea ce ştiu. De fapt, problema e, ca de obicei, de a găsi cele mai bune metode pentru a pune în practică intenţiile. Printre altele, propaganda pacifistă trebuie să conţină şi o sumă de precepte referitoare la arta modificării caracterului:

Ştiu care-i osânda celor pe veci pierduţi

De-a pururi nu vor fi decât ei înşişi,

Ca şi mine, zadarnic vor trudi şi se vor afunda mereu.

(Divina Comedie)

Iadul este incapacitatea de a fi altul decât fiinţa pe care o descoperi acţionând zilnic în numele tău.”
(Aldoux Huxley - Orb prin Gaza)

Pentru a nu contamina „gândurile altora„ cu „gândurile mele”, mă opresc deocamdată aici.

Naturaleţea nesimţirii

La sfârşitul unei călătorii cu autobuzul un companion a lăsat să-i cadă biletul pe trotuar. Nu l-a aruncat, ci doar l-a lăsat în seama gravitaţiei pentru ca bucăţica de hârtie să se ducă acolo unde ar şti ea mai bine că îi este locul. Iar aceasta i-a părăsit mâna cu acelaşi firesc neforţat cu care o frunză se desprinde din copac, toamna. Totul era absurd de la locul său, de un absurd absolut natural. Omul nu forţa nimic, a făcut totul ca şi când ar fi respirat, fără să bage de seamă. Părea atât de neimplicat în gestul său încât sunt convins că nici măcar nu ştia că face ceva reprobabil. Nu era de condamnat că încalcă o regulă pentru că pentru el acea regulă nu exista.
La Cabana Curmătura de la porţile Pietrei Craiului l-am întrebat pe cabanier unde are coşul de gunoi şi mi-a spus că nu are aşa ceva: resturile trebuiau duse în vale, oriunde s-ar fi aflat aceasta, şi aruncate acolo la coş. De fapt, aşa-i pe munte: îţi strângi resturile într-o pungă şi o porţi după tine zi după zi până când gunoiul îşi găseşte sfârşitul cuvenit. Ştiau această regulă şi slovacii cu care am coborât din Făgăraş: una dintre fete nu băgase de seamă coşul de gunoi de la cabana din munte şi şi-a mai cărat punga cu resturi agăţată de rucsac încă 20 de kilometri până în primul sat.
Nu sunt un fanatic al respectării mediului dar cred că încep să înţeleg că ecologia nu se referă doar la aer şi ape. E semnul unui respect de sine.

Rostul poveştilor

Un adevăr spus prin muzică pare mai adevărat decât unul transmis doar prin cuvinte.




Aşadar este o poveste între tine şi filele memoriei tale
O poveste între tine şi realitate
O poveste între tine şi oricine
O poveste între tine şi mine.

Suntem eroii propriilor noastre poveşti şi noi ne alegem rolul pe care îl jucăm în acestea. De obicei, şi ar fi bine să fie aşa, preferăm să fim Făt Frumos, Ileana Cosânzeana ori fiul de împărat. Însă, din păcate, uneori preferăm să fim paji ori bufoni la curtea unui suveran de carton.
Nu percem realitatea nemijlocit, direct, ci prin intermediul acestei ficţiuni create de cele mai multe ori inconştient. Vestea bună din această observaţie este că dacă asupra realului nu putem acţiona cu foarte mult succes, povestea din mintea noastră, a noastră fiind, poate fi modificată după bunul plac. Nu este uşor dar este eficient. Printre altele, acest proces poate fi denumit şi reîncadrare (sau redefinirea cadrului).

De aplecat pe mai târziu asupra ultimelor versuri ale cântecului:
But in the fiction of the space between
Sometimes a lie is the best thing
Sometimes a lie is the best thing

Suntem condamnaţi să iertăm

Cei generoşi iartă pentru binele greşiţilor lor. Sunt unii oameni care nu suportă faptul că un gând rău sau doar mai apăsat asupra altora i-ar putea umbri pe cei vinovaţi. Şi atunci îi iartă, luându-le cocoaşa condamnării de pe spate, chit că de cele mai multe ori celor iertaţi le era indiferent gândul judecăţii.
Nouă, celorlalţi, ne rămâne iertarea pentru noi înşine. Iertarea egoistă.
Însă, oricum am fi în adâncul sufletului, mai devreme sau mai târziu, vom ierta. De preferat să nu fie prea târziu.

Confundată de multă lume cu uitarea sau cu împăcarea, iertarea nu este nici una nici alta. Nu este un lucru pe care-l facem pentru alţii; este un dar făcut nouă înşine. Ea se află, ca orice vindecare, la intersecţia dintre iubire şi dreptate.
Pentru a recunoaşte că am fost nedreptăţiţi de cineva, alegând însă renunţarea la resentimente sau la dorinţa de a pedepsi, este nevoie de un înalt grad de maturitate emoţională şi etică. Este o modalitate de a ne elibera de senzaţia de oprimare şi o afirmare plină de speranţă a capacităţii noastre de schimbare. Dacă putem renunţa la preocupările şi pseudoexplicaţiile înrădăcinate în trecut, suntem liberi să alegem atitudinile cu care să înfruntăm prezentul şi viitorul. Aceasta implică o exercitare a conştiinţei şi a determinării – un antidot sigur la sentimentele de neajutorare şi nelinişte care stau la baza celei mai mari părţi din nefericirea noastră.
Când contemplăm inevitabilele pierderi pe care trebuie să le integrăm vieţii noastre, felul în care jelim şi înţelesul pe care îl atribuim experienţei noastre determină modul în care înfruntăm viitorul. Obiectivul este să ne păstrăm speranţa.
(...) Împăcarea cu propriul trecut este, inevitabil, un proces de iertare, de desprindere, cea mai simplă şi mai anevoioasă dintre toate strădaniile omeneşti. Este deopotrivă un act de voinţă şi unul de capitulare. Şi adesea pare imposibil, până în momentul în care îl facem.

(Gordon Livingston - Prea devreme bătrân, prea târziu înţelept)

Cu toate că

„Şi cei care au iertat, şi cei care n-au iertat, şi cei care au uitat, şi cei care încă mai visează la răzbunare, şi cei care mai au coşmaruri, şi cei care trec senini mai departe, şi cei care au murit neîmpăcaţi, toţi, da, toţi nu pot face neîntâmplate cele care s-au întâmplat”.

(Părintele Iustin Pârvu)

Aşadar să ne împăcăm cu rănile, să fim conştienţi că cicatricile sunt acum parte din fiinţa noastră şi de aceea să le mulţumim celor care ni le-au făcut şi să mergem mai departe. Pentru noi şi speranţa noastră.

Sensul vietii

Un sens al vieţii. Unul din multele posibile.




Ce înseamnă cu adevărat să fii orb: să nu vezi sau să nu simţi?
A nu simţi este un soi de mutilare - cea mai profundă.

De un deceniu împreună

O ciocolată caldă la Cabana Omu (2507 m)

Unii spun că Maria, fiica mea, ar semăna cu mine.
Eu aş fi fericit să mai semăn, măcar un pic, cu ea.

Nori, munţi, linişte, veşnicie

Câteva fotografii din Făgăraş. Doar cu cer, munte şi cu nori. Parte din ele exilate, din fericire, de pe Carpaţi. org. Aparatul nu este performant dar sper că reuşeşte să transmită emoţia de pe creastă.

Mare alpină

Mare alpină

Tot felul de nori: paşnici ori ameninţători

Soarele reuşeşte să-şi facă loc cu ceva dificultate

În ciuda aparenţelor, vremea a fost frumoasă. Oricum, la munte nu poate fi vorba de vreme urâtă aşa cum se vede şi în fotografii. Dacă norii au acoperit adesea peisajul, mai ales spre nord, înspre Ardeal, ei au oferit un spectacol greu de descris în cuvinte. De fapt nici aparatul foto nu reuşeşte să facă mare lucru în acest sens. Senzaţia de a fi deasupra plafonului de nori este deosebită, fiind foarte apropiată de cea a zborului.

Pentru ce?

În primul rând, constat că tot ceea ce ştiu se datorează altora. Sunt rezultatul a ceea ce am primit de la oamenii pe care i-am întâlnit direct sau indirect prin intermediul cărţilor ori al altor opere de artă. Am ajuns astfel la concluzia că schimbul de idei este esenţial pentru progresul fiecăruia dintre noi. Dacă de Adevăr nu ne apropiem – cel puţin pe calea lecturilor şi a discuţiilor – măcar avem şansa de a descoperi, inventa ori construi propriile adevăruri care să ne îmbogăţească viaţa. Nu am îndrăzneala de a crede că am ceva de dat însă sper că pot transmite ceea ce am primit cândva de la alţii pentru un plus de cunoaştere sau doar de bucurie.

Pe de altă parte, chiar dacă toţi am avea aceleaşi cunoştinţe, fiecare ar vedea lumea în felul său personal. Iar imaginea pe care o avem despre lume e bogăţia fiecăruia şi fiecare are dreptul de a o împărtăşi, de asemenea pentru cunoaştere ori doar pentru bucurie.

În sfârşit, mai multe fotografii postate pe Carpaţi.org – de altfel un site foarte onorabil pe care-l consult cu încredere – mi-au fost respinse pe motiv că sunt prea multe pe aceeaşi temă. Dar niciodată un nor nu seamănă cu un altul deşi aşa apar priviţi cu detaşare sau în prea mare grabă... Aici am să pot posta oricâţi nori voi dori.